Alexandru Dabija, ai lucrat aproape 15 ani şi înainte de 1989. Cum ai resimţit schimbarea? Regizoral, nu m-a afectat. Nici măcar la nivel de alegere a textelor, chiar dacă au apărut unele la care înainte nu aveam acces. La nivel de cenzură, da. La mine a funcţionat aproape invers: din cauza cenzurii, tipul meu de gîndire teatrală era prea sofisticat, plin de semne, de trimiteri – în zona acelui dialog misterios care are loc cu publicul. Spectacolele erau „umplute“ cu mai mult decît era nevoie. Dispărînd această barieră, am redus şi m-am îndreptat spre o formă teatrală mai simplă, cu forme directe, mai clare, fără multe ambiguităţi, pe care mi-o dorisem dintotdeauna, dar care nu era, înainte, la modă. A fost o mişcare perfect conştientă. Dar experienţa directorială de la Odeon? A fost una extrem de importantă. Faptul că am făcut o pauză lungă, n-am montat vreo cîţiva ani, mi-a convenit foarte tare. M-a ajutat mult să mă opresc din creaţie. E ceva ce-mi lipseşte acum. Lucrezi mult... Cine poate lucrează mult, pentru că din asta trăim. Problema nu e să spunem omenirii tot timpul lucruri importante, ci să trăim, e o muncă dură. Revin. Directoratul de zece ani mi-a spulberat un mit al teatrului românesc, în care eu chiar credeam: anume că un director de scenă şi de teatru trebuie să construiască o trupă şi un teatru, să se gîndească la cariera actorilor, să-i formeze şi să le urmărească drumul, să educe repertorial un public. Aşa cum a făcut Ciulei cu Teatrul Bulandra. N-am încercat să fac acelaşi lucru, dar acesta era modelul. Am încercat şi am văzut că nu se poate. O fi mergînd într-un climat de mare linişte, poate cea oferită de comunişti în deceniile şapte-opt, sigur în cea oferită de o societate normală, vezi cazul Mnouchkine, de exemplu. Dar nu la noi. Poate cu excepţia acelei perioade din comunism, cînd şi la Piatra Neamţ a funcţionat ceva asemănător; acum,