Nu cred că sondajul Institutului pentru Politici Publice (IPP) i-a luat prin surprindere pe cei din PDL. Că nu se așteptau la un asemenea scor dezastuos. Că din decembrie 2009 nu au făcut propriile sondări ale opiniei publice. Că nu știau cum evoluează gradul de încredere (mai exact de neîncredere) după fiecare măsură pe care au luat-o sau pe care n-au luat-o.

Un sondaj nu mai este o chestiune chiar așa complicată cum își închipuie unii. Și niciuna extrem de costisitoare pentru ca un partid, cu atât mai mult un partid aflat la guvernare, să nu și-o permită periodic. Ba, aș spune, sondajele periodice sunt un lucru obligatoriu pentru un partid la guvernare. Nu atât pentru a afla cât de frumoși sau cât de urâți sunt văzuți, cât pentru a evalua impactul măsurilor luate ori modul în care vor fi primite alte măsuri.

Mai mult, apelurile și atenționările repetate ale lui Traian Băsescu adresate liderilor PDL cred că nu sunt străine de rezultatele acestor sondaje.

Și, atunci, o întrebare vine de la sine: de ce s-au complăcut cei de la PDL în această stare de fapt, așteptând să ajungă atât de jos fără a face nimic? Alin Fumurescu avansează ideea că această scădere dramatică (pentru PDL) e un efect brusc al măsurilor nepopulare luate în ultimele luni. ”Sa nu ne mai ascundem dupa degete: nu pentru renuntarea la principii e penalizat acum PDL, ci tocmai pentru putinele lucruri dureroase dar necesare. E o nemultumire care trece, cat se poate de vulgar, prin propriul stomac.”, scrie Fumi.

Ei bine, nu pot fi de acord cu acest diagnostic. Pentru simplul motiv că efectele acestor măsuri încă nu NU s-au produs. Nu foamea (nu încă) este cea care a generat această răsturnare spectaculoasă (din punct de vedere al opțiunilor) de opțiuni.

Asta nu înseamnă însă că măsurile de austeritate nu-și au rolul lor. Datorită (sau din cauza) lor și, în special, din cauza