Pentru mine (şi cred că şi pentru dumneavoastră) n-a fost nicio surpriză Raportul pe justiţie al Uniunii Europene, care a criticat România cu destulă asprime. Ar fi fost mult mai ciudat să fie altfel.
După obiceiul nostru cel prost, nici de data aceasta n-o să stăm strâmb ca să judecăm drept. N-o să facem nici o analiză serioasă şi profundă din care să reiasă unde e răul. Vom folosi şi acest raport în bătălia politică, încercând să ne dăm în cap unii altora cu el. Nu ştim să facem altceva.
Justiţia a fost încă din primele zile ale revoluţiei marele duşman al politicii în stil românesc. Ea nu a funcţionat practic niciodată. Prima preocupare a politicienilor de toate culorile curcubeului a fost să i se pună botniţă la cea mai timidă încercare de a face ceva. Nu mai vorbesc despre duşmanul ei intern: însuşi aparatul judecătoresc, moştenit din vechiul regim: oameni care-au condamnat nevinovaţi pe criterii politice, care-au turnat la Securitate, care-au făcut nenumărate porcării în numele partidului unic.
La fel s-a procedat şi cu alte instituţii care-ar fi putut interveni în starea de fapt a lumii româneşti. Exemplul CNSAS-ului ne e încă proaspăt în memorie. Abia apucase tânăra instituţie să scoată la iveală, şi atunci ezitant, câteva cazuri de colaborare cu Securitatea, între care al Monei Muscă şi al lui Dan Voiculescu, că i s-a şi pus căluş: normal, probabil că opt politicieni din zece, opt ziarişti din zece, opt afacerişti din zece aveau un oarecare interes ca adevărul dosarelor să nu iasă la iveală. Cazul Monei Muscă, mai ales, eliminată brutal din viaţa politică, i-o fi pus pe gânduri pe mulţi. De aici vine şi ura intensă a lui Voiculescu (şi a multor altora) pentru cel care a fost la originea înfiinţării CNSAS.
Şi, bineînţeles, alt caz este ANI, cea care-ar fi trebuit să rupă legătura subterană dintre politică şi afac
