Este, fără îndoială, foarte dificil de răspuns cerinţei formulate de Gabriel Liiceanu la finalul prefeţei care însoţeşte romanul Aşteptând ceasul de apoi al lui Dinu Pillat: „Îi rămîne criticii literare misiunea de a stabili locul acestei cărţi tulburătoare în istoria literaturii române, după cincizeci de ani pierduţi prin istorie“. Dificultatea rezidă din faptul că numeroase raţiuni extraestetice înnobilează scrierea regăsită şi o transformă, aproape inevitabil, într-un obiect de cult intangibil. În ceea ce mă priveşte, voi încerca să-mi reprim, pe cît se poate, tendinţa de a „judeca“ romanul din perspectiva biografiei sale unice şi halucinante, astfel încît punctul meu de vedere să vizeze aproximarea „adevărului“ livrat de opera în sine. Şi asta nu pentru că m-aş număra printre cei care consideră că, în analiza critică, opera de artă trebuie despărţită total şi brutal de datele ei exterioare, ci pentru că am convingerea că posteritatea literaturii lui Dinu Pillat ar fi mult mai cîştigată în urma unei abordări de acest gen. Reprimarea tendinţei de a analiza romanul din perspectiva biografiei sale nu poate fi echivalentă însă cu ignorarea contextului în care acesta a fost scris. În toamna anului 1948, Dinu Pillat termina de redactat Aşteptând ceasul de apoi. Pînă la acea dată, romanul românesc fusese în continuă creştere de formă, îmbogăţind literatura noastră cu opere dintre cele mai relevante. Se pregătea, totodată, de intrarea în marele îngheţ ideologic, anunţat deja prin apariţia unor lucrări de genul Realismul în literatură (1948) de N. Moraru. Sinceritate la persoana a III-a În perioada interbelică, fuseseră experimentate foarte multe formule narative, revendicate de la modele teoretice diferite şi contrastante. Tocmai datorită preexistenţei acestor modele – ce probaseră, în fond, flexibilitatea intrinsecă a romanului – se poate afirma că Dinu Pillat reu