Târgovişteanul este mâhnit că dispar meseriaşii adevăraţi.

Nu a fugit de colectivitate, de comunicarea cu oamenii. Şi-o doreşte poate mai mult ca oricând, dar a preferat să renunţe la gazetărie în favoarea muncii de jos, care-l pasionează încă din copilărie. S-a retras într-un atelier, unde mânuieşte, ca nimeni altul, freza şi strungul, utilaje din ce în ce mai greu de găsit în Târgovişte. Îi place să modeleze metalul, să-i dea o formă trebuitoare. Sorin Popescu ne-a spus că munca o poartă în suflet şi în braţe, ca pe un blestem plăcut lui. A avut o copilărie nu tocmai uşoară, plină de renunţări, bogată în sărăcie. „Am umblat desculţ pe colbul încins al uliţelor Voineştiului. Până la 14 ani, am fost cowboy, adică aveam grijă de vite. Pâinea am văzut-o mai târziu la culoare. Mămăliga era baza în familie. Îmi plăcea să citesc, dar o făceam în condiţii rudimentare. La flacăra plăpândă a unui opaiţ”, îşi aminteşte Sorin Popescu.

Şcoala profesională, în regim de cazarmă

Fostul ziarist este mândru de perioada când a trecut prin şcoala profesională ce funcţiona pe lângă Uzina de Utilaj Petrolier Târgovişte. „Acolo, am deprins tainele frezei, ale strungului, strunjitului, ale prelucrării prin aşchiere. Învăţam într-un regim aproape militarizat. Mergeam la atelier în formaţie, cu cântec. La masă, la fel. A fost o perioadă mai dură a vieţii mele, dar care m-a întărit şi a dat sens existenţei mele”, spune Popescu. Ne-a mai mărturisit Sorin Popescu că ar fi dorit să ajungă atlet. Îi plăcea să alerge. „Nu mă întrecea nimeni în toată comuna. Nu oboseam deloc. Mi-ar fi plăcut să merg la concursuri, dar nu a observat nimeni la mine pasiunea, talentul ăsta. Odată, pe la vreo 7-8 ani, am fugit în dealurile Cândeştiului, să văd unde apune soarele. Credeam că acolo se termină totul. A fost o surpriză pentru mine când am văzut în zare alte văi, alte dealuri împădur