ON-LINE

Pe măsură ce arta de poet a lui Io(a)n Budai-Deleanu primeşte tot mai multă recunoaştere – lucru pe care ultimele decenii îl dovedesc –, interesul faţă de persoana însăşi a scriitorului devine tot mai accentuat. Astfel, chestiunea portretului scriitorului revine în prim-planul interesului, răspunzînd curiozităţii legitime legate de înfăţişarea juristului iluminist cu titlu de doctor în teologie, dar aspirînd cu temei la titlul de autor al unicei noastre epopei finalizate (de pînă la Levantul lui Mircea Cărtărescu).

Căutîndu-şi locul potrivit prin provinciile Imperiului Habsburgic, iluminiştii noştri şi-au pierdut într-atît urma, încît unora dintre ei nu le cunoaştem nici chipul, nici mormîntul. Cu nevoia de pietate funerară ne-am mai descurca întru cîtva, dar cu absenţa din orizontul nostru perceptiv a fizionomiei unor oameni atît de vii, de dinamici şi de stăruitori în a-şi susţine şi răspîndi ideile ne vine greu să tratăm. Avem, de fapt, numai două portrete sigure ale unora dintre membrii pleiadei marilor ardeleni din jurul anului 1800, iar acestea sînt tabloul în ulei înfăţişîndu-l pe colericul şi inegalabilul Gheorghe Şincai, şi gravura cu Petru Maior, ambii în „haine nemţeşti“, în redingotă. Adeseori m-am gîndit la cele două chipuri, descoperind că primul se reproducea cu mare asemănare în înfăţişarea profesorului de socialism ştiinţific al Universităţii clujene „Ovidiu Şincai“ (devenit politician postdecembrist din suita iliesciană şi denumind postum un institut de studii politologice), în timp ce al doilea se regăseşte, cu frapantă asemănare de trăsături şi expresie, în criticul literar tîrgumureşean Al. Cistelecan.

În cazul lui Samuil Micu şi al lui Budai-Deleanu, stăm altminteri. Aici nu s-a descoperit încă nici o urmă de portret atribuibil cu certitudine celor doi, deşi nici unul dintre ei nu a fost