O casă, aproape nimic

o casă

privirea ei întoarsă-i moştenire stoarsă ciur prin care zorile se cern scormonind cotloane ca nişte hăuri de pîslă forfecînd hăţişuri de coridoare înguste unde lumina e o cusătură în trecere pe acolo şi pîrîie

şfichiuie sleită în vîlvătăi linguşitoare şi doar un murmur răzbate „mă voi îngropa în poezie ca o secure a războiului la mare adîncime acolo tăişul nu mai poate fi ocolit"'

una din acele clădiri cu o cruzime mocnită

de aisberg depozitare fără scrupule ale unei subtile ameninţări torcînd înăbuşit undeva în fundal dar pentru aşa ceva trebuie să te obişnuieşti să adăstezi dincoace de porţi ca şi cum mîinile şi picioarele n-ar mai avea nicio trebuinţă

năucit azvîrlit sub soarele cu dinţi ca după o externare subită demodat şi decadent deopotrivă glifă de veghe zgîlţîită de friguri după ce s-a perpelit în cuptoarele istoriilor unde nu şi-a găsit locul glifă în lumina amorţită întărită ca mierea pe pereţii chiupurilor o casă

somptuozitatea ei măcinată erodată de rutina gesturilor ce au încolţit-o pe dinăuntru semănînd izbitor cu preocupările importante pentru care nu s-a aflat încă moaşă să le tragă afară

un văl de cheaguri plutind peste circumvoluţiuni

obsesii le-am spune dacă aici n-ar fi aproape nimic de care să te legi aproape nimic să te ajute să mergi mai departe privirea strînsă pumn ţinînd oasele în loc să nu se risipească

Maestrul intravenos

dacă ai putea înţelege foarte puţin doar atît cît ţi-ar trebui ca să respiri înţelegerea n-a avut, n-a nimerit niciodată, la

capătul ei, speranţa să-i facă vînt de la-nceput i-a fost uşor, să se lepede

ca de o călăuză dezlînată şi nătîngă ce insista s-o poarte pe căi bătătorite cu însufleţirea ei, boare strî