La prima vedere, ar putea părea o performanţă intelectuală deosebită să argumentezi despre stînga şi dreapta, despre libertate şi tiranie, pornind de la o declaraţie a antrenorului argentinian de fotbal César Luis Menotti. E ceea ce face Alexandru Hâncu, în editorialul (!) său din Observator cultural, intitulat „Fotbalul e de dreapta“. Titlul e înşelător – pe mine, unul, m-a trimis cu gîndul la relaţia dintre fotbal şi politică, la legăturile uneori strînse dintre extrema dreaptă şi huliganismul de pe stadioane şi din afara lor. De asemenea, m-a dus cu gîndul la implicarea politicului în fotbal şi la declaraţia fostului preşedinte naţionalist al Croaţiei, Franjo Tudjman, cum că victoriile fotbalistice conturează identitatea unei naţiuni la fel de mult ca şi războaiele. De aici, mi-am amintit imediat de textul lui Ian Buruma, „Fotbalul este un război“ (vezi România liberă, 29 iunie 2010), tratînd aceeaşi problematică, a relaţiei dintre naţionalism şi fotbal. Şi nu mă pot abţine să nu-l citez pe universitarul olandez: „Stadionul de fotbal a devenit un fel de rezervaţie în care tabuurile legate de frenezia tribală şi chiar antagonismul rasial pot fi eliberate, dar numai pînă la un anumit punct...“. Alexandru Hâncu nu scrie însă despre toate acestea, ci se căzneşte să argumenteze că fotbalul (pardon, Fotbalul) chiar e de dreapta şi, paralel cu asta, că toate dictaturile sînt de stînga. Exemplele pe care uită să le furnizeze, în sprijinul acestei din urmă concluzii sînt, probabil, Germania hitleristă, Spania lui Franco ori România lui Antonescu. Din cele două fire argumentative, care, în demonstraţia domnului Hâncu, se întretaie, cel dintîi nu trebuie luat în seamă în mod serios. Fotbalul jucat pe teren de o echipă sau alta nu e nici de dreapta, nici de stînga. Să teoretizezi faptul că fotbalul practicat de echipele cu defensivă rigidă şi care marchează puţine gol