În ţara noastră, odată cu dobândirea libertăţii, după evenimentele din decembrie 1989 a început să se răspândească opinia, consolidată în timp până la a deveni un adevăr acceptat, că puterea în Stat şi direcţiile de dezvoltare au fost acaparate de un grup foarte restrâns în raport cu numărul de cetăţeni, dar mare în raport cu adevăraţii „actanţi" pe scena politică, iar aceştia fuseseră înainte „lucrători" în aparatul represiv, mai ales în Securitate şi în forţele armate, ceea ce le-a conferit imediat superioritatea faţă de eventualii rivali care îşi organizau în pripă şi îşi mobilizau forţele dispersate.

Şi era firesc să fie aşa, deoarece regimul comunist, atât la noi, cât şi în întregul „Lagăr", a fost unul profund inegalitarist, care s-a născut şi s-a dezvoltat pe structuri ierarhice care, puţin deranjate de vâlva de pe stradă, au trecut la treabă şi şi-au intrat în rol. (In cazul României, înclinaţiile militariste ale lui Ceauşescu, un ins fără nicio pregătire profesională, dar care a vrut să transforme toată populaţia, inclusiv copii şi femeile, într-o armată sau într-un fel de gloată înarmată, au accentuat până la grotesc o situaţie şi aşa caracterizată prin anomalii.)

Să nu omitem însă faptul, capital pentru înţelegerea istoriei moderne a poporului nostru, că până şi în cele mai fericite momente ale funcţionării unui sistem care (după expresia pe deplin justificată a istoriografului Vlad Georgescu) a fost mai mult liberal decât democrat şi aceasta s-a datorat faptului că oligarhia (cu numele ei grecesc) era separată de masa mare a concetăţenilor printr-o adevărată prăpastie. Nu era vorba doar de bunăstare, de diferenţa enormă de avere, ci mai ales de cultura care, înainte de prăbuşirea regimului fanariot, constituise un privilegiu al celor de sus, cu caracter de monopol. Celor „de jos" (cărora, după destule ezitări, li s-a spus „p