Dar aceste limite nu sunt, cum s-ar părea, trăsături ale neantului ca atare (terifiant întrucît refuzîn-du-se reprezentării), ci forme ale existenţialului, dilatate, infuzate de-o energie a rezistenţei care mobilizează fiinţa ce pare a dispune de un misterios plan de rezervă. Departe de-a se subordona dispariţiei, aceasta îşi făureşte un nou sistem de referinţe, o nouă textură de imagini care îi îngăduie a supravieţui, uneori pătrunse chiar, paradoxal, de efluvii de prospeţime. O probă pe cît de tulburătoare pe atît de convingătoare în acest sens ne-o oferă cartea lui Ion Zubaşcu, Moarte de om, ce ar fi putut fi subintitulată „Cronica unei morţi anunţate". Cu o stăpînire de sine pilduitoare, poetul suferind îşi înregistrează minuţios evoluţiile unei cumplite maladii, analizele, tratamentele, toată cohorta de dureri, unele „insuportabile", dar şi nimbul acestei stranii existenţe secunde în care trece nu neapărat ca într-o anticameră a extincţiei, ci ca într-o nouă etapă a vieţii, aptă a stîrni observaţii, atracţii, idei, emoţii. O iluzie sau un nou semnal al nefiinţei sfîrşitului? Oricum, lauda i se aduce renăscutei, mîntuitoarei pulsaţii vitale, într-un loc sinistru: „într-o bună dimineaţă m-a trezit Hieronimus Bosch din somn / şi mi-a poruncit scurt du-te la ei coboară între ei / în infernul din subsolurile Centrului Mondial de Oncologie / în buncărele pavate cu piatră cu uşi grele de plumb / ca nişte adăposturi antiatomice" (Tragedii de familie). Precum odinioară M.Blecher, poetul nostru scrutează cu nereţinut interes mediul clinic în care a pătruns, constatînd aici o umanitate specifică. Un mod al omenirii de-a continua să trăiască oarecum subversiv, provocator la adresa convenţiilor, sub semnul unui umbros triumf. Diferenţa dintre efemer şi veşnic se estompează (Bufetul Oşanca). Obiectivarea obţinută prin asumarea perspectivei epice aduce negreşit o alinare