În frazele de mulţumire ale unei cărţi tipărite cu bani din cerşeală judeţeană, autorul vine cu o formulă nouă pentru captarea bunăvoinţelor: afecţiunea financiară.
Ca să obţină o sponsorizare, omul de cultură procedează demn. Nu cere, ci solicită. Nu se milogeşte, ci se expune. Nu se umileşte, ci se prezintă. E şi acesta un tip de creativitate, să dai nume frumoase unor situaţii disperate.
Un pakistanez, aciuat în Bucureşti, m-a corectat, când l-am întrebat din ce sărăcie vine, zicându-mi că sărăcia noastră e europeană şi că în comparaţie cu sărăcia fără nici o soluţie din ţara lui, e parfum. Aici, în România, nici n-ar trebui să se cheme sărăcie.
Una e să mori de foame, lăsând ogorul nelucrat, şi alta să nu ai pământ.
Fiecare ţară ar putea să inventeze nume diferenţiate pentru sărăciile ei. Olanda, care e o ţară foarte îngrijită şi cu putinţe financiare mari, nu-i permite sărăciei să fie mai jos de decenţă. Adevăratul sărac nu se droghează şi nu-şi bate joc de venitul familiei. Adevărata sărăcie în Olanda e responsabilă, în cuprinsul unei stări generale de responsabilitate. La noi, cele mai multe feluri de sărăcie sunt recente şi foarte româneşti. Sărăcia recentă e consecinţa unei sărăciri globale, dar e altceva decât sărăcia globală.
Un jurnalist care şi-a pierdut slujba spune că trece printr-o perioadă de sărăcie jenantă, care-l afectează mai mult sufleteşte, decât material. Nu pot să mă mai gândesc la treburile mele, nici măcar nu mă mai simt presat să-mi caut un contract, zice colegul de la ziarul care şi-a încetat apariţia, pentru că nu fac altceva toată ziua decât să rostuiesc puţinii bani ai casei. Iar ce-i extrem de jenant e că nu mă îndemn la cheltuieli, fiindcă apar mereu preţuri mai bune. Mintea mea, care-i făcută pentru altfel de gândiri, e coborâtă la doi şi cu doi fac patru, iar dacă umblu câteva ceasuri printre t
