În principiu orice despărţire e grea. Te răscoleşte. Vremurile atît de amestecate şi întunecate ca acestea, pe care ne străduim să le traversăm, intensifică stări, tensiuni, sentimente. Mută accente, deformează, amplifică.

Am fost anunţată, ca toată lumea din breaslă, că pe 2 7 iunie se va juca la Teatrul Odeon ultima reprezentaţie a spectacolului „Ionesco - Cinci piese scurte". In primul moment, am uitat complet de conflictul existent acolo în legătură cu drepturile de autor. Probabil că timpul sau dimensiunea extraordinară a acestei puneri în scenă au adormit, în mintea mea, vanităţile, atît de exacerbate în lumea noastră. M-am gîndit că răul s-a consumat în declaraţii şi corespondenţă, că distanţa a dat proporţiile exacte acestei neînţelegeri şi că, în consecinţă, spectacolul de teatru nu are cum să fie afectat. Disputa nu poate să excludă valoarea, calitatea, impactul fantastic al acestui act artistic. Disputa care are loc între persoane de calibru poate să pună la punct, poate să regleze nuanţele unor afirmaţii, să ceară socoteală, poate să stabilească chiar şi ierarhii, întîietăţi. Pe un ton mai mult sau mai puţin echilibrat. Măsura şi luciditatea intervin, însă, atunci cînd discuţia se mută în planul artistic, estetic. Aici se intalează interesul pentru calitate, pentru ceea ce este valoros, diferit, în spiritul unei personalităţi ca aceea a lui Eugène Ionesco. Sînt mulţi cei care montează piesele acestui dramaturg, dar puţini sînt cei care descoperă cu adevărat subtilitatea, filosofia textelor, mecanismul prin care Ionesco observă lumea şi pe sine însuşi. Puţini îl intuiesc cu adevărat, puţini desfac cuvîntul şi universurile, drumul lui Ionesco către cunoaşterea de sine, către ceea ce am putea numi identitate. Opera acestui scriitor, de la o replică la o notă, la o observaţie, este un prilej major de provocări spirituale. Neliniştile lui Eug