Miercuri, ora 10.10 a.m, Romania: “Va implor salvati-mi-l! L-am gasit in coma acum jumatate de ora!”. Il purtam pe brate si imploram cu lacrimi in ochi ca oamenii aia, singurii care ar mai fi putut face ceva, sa il salveze. Erau ultima mea sansa. “Ne pare rau domnisoara, dar nu mai e nimic de facut. L-ati adus intr-o stare prea grava. Daca veneati alaltaieri…sau macar ieri…”. Pana la sfarsitul zilei totul se terminase…
Miercuri, ora 10.10 a.m, Italia: “Va implor, salvati-mi-l. L-am gasit in coma acum jumatate de ora”. “Puneti-l aici, pe masa. Antonella perfuzii si o injectie! Marco, analizele. Hai, hai repede. Domnisoara, nu mai plangeti. Vedem ce se poate face. Nu e primul adus in starea aceasta la noi”. Il priveam cum respira incetisor si ma rugam. Era tot ce mai puteam face. Intrase in viata mea in urma cu doar cinci luni. Il iubeam la nebunie si nu voiam sa il pierd. In 10 minute analizele erau gata. Diagnosticul era cel pe care il banuiau doctorii. O boala care in cele mai multe cazuri e letala. Gastroenterita ucide in doar cateva zile.
Dupa o ora a deschis ochii. Si am simtit ca e salvat. Am simtit-o si pentru ca vedeam oamenii aceia care stiau ce fac, se miscau rapid si faceau totul cu pasiune. Dupa o saptamana in clinica lor, l-am luat acasa, inca slabit, dar in afara oricarui pericol.
Aceeasi experienta, doua locuri diferite. Primul este un scenariu fictiv, din fericire pentru mine. Ugo, cainele meu, a fost salvat de la moarte pe cand avea cinci luni, de niste veterinari minunati si profesionisti.
Dar stiu ca pentru multi romani de acasa realitatea este cea din primul exemplu. Si nu e vorba doar de un caine, ci de copiii lor.
Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Miercuri, ora 10.10 a.m, Romania: “Va implor salvati-mi-l! L-am gasit in coma acum jumatate de ora!”. Il purtam pe brate si imploram cu lacrimi in ochi c
