Am dureri de cap de vreo treizeci de ani. La propriu, nu la figurat. Frecvenţa medie: o dată la trei zile. Durata: între două şi 24 de ore. Remedii încercate: tot ceea ce am găsit pe piaţă. Într-un rând am aruncat cinci euro pe o singură pastilă care, ce-i drept, promitea să fie suficientă. N-a fost. Când şi când, câte un medicament - mai ales dacă e nou încercat (adică pe bază de autosugestie) - pare să aibă efect (pretenţiile mele sunt modeste: să mă lase durerea în mai puţin de o oră). Din nefericire, nici una dintre experienţele fericite nu s-a repetat decât, cel mult, ocazional.
Fireşte, m-am "căutat" pe la feluriţi doctori, alopaţi şi homeopaţi. Explicaţiile lor, ca şi cele imaginate de mine, ca şi cele rezultate din experienţa altora (cunoştinţe, oameni de pe net, personaje din cărţi, eroi ai unor articole de presă) au acoperit toată gama posibilă: e de la digestie, de la stres, de la bilă, de la sinusuri, de la oboseala ochilor (deci TV şi calculator), de la nervi, de la tensiune etc. Acum, după atâta amar de vreme, ştiu cu certitudine că, exceptând situaţiile punctuale, toate explicaţiile sunt simultan adevărate, şi nu alternative, aşa cum credeam (şi cum crede mai toată lumea, inclusiv medicii).
În ştiinţă, faptul că nu există adevăruri alternative, ci complementare, este demult lămurit. În esenţă, e o problemă de sistem de referinţă. Teoriile lui Einstein par să anuleze legile lui Newton - atâta doar că nu se referă la aceeaşi realitate. Oricât ar părea de ciudat, geometria ne-euclidiană nu o contrazice pe cea euclidiană. Ele sunt simultan corecte, dar în perspective diferite.
E ceva vreme de când mă lupt - după puterile mele - să demonstrez că nu există nici o contradicţie între religie şi ştiinţă. Am aflat cu uşurare şi cu bucurie că sunt departe de-a fi singurul care crede asta, din antichitate până azi. Perioada în care cele două do
