Dacă, în câteva rânduri, m-a nemulţumit receptivitatea zero a cronicarilor noştri la apariţii editoriale de prim ordin, corect e să spun că în cazul volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan critica de întâmpinare şi-a dovedit funcţionalitatea. Un val de cronici, majoritatea entuziaste, escortează Chipurile tânărului autor, confirmând publicului că e vorba de un poet veritabil, şi nu de "un golan oarecare", un mardeiaş de cartier. Iar ultima redută cade acum...

Prospeţimea, naturaleţea, autenticitatea textelor marcate SGB sunt imediat sesizabile. Aceasta constituie în sine o performanţă, atât pentru lectorul blazat de câte revoluţii şi autenticisme artistice a consumat, cât şi pentru autorul care poate - uite - să genereze efecte deliteraturizate, însă reconvertibile literar. Siguranţa acestui liric cu figură de brigand (ca să nu spun "infractor" şi să se sesizeze, din oficiu, organele autorităţii) este, apoi, surprinzătoare. Fiindcă e destul de dificil pentru un tânăr scriitor să pătrundă, în forţă, pe o piaţă a expresivităţilor contondente liberalizată complet după 1989. La aproape zece ani de la Manifest anarhist şi alte fracturi al lui Marius Ianuş şi la vreo patruzeci (!) de la Invocaţie nimănui de Mircea Dinescu, fondul de provocări şi retorica de rebeliune, laolaltă cu sentimentalismul difuz şi cu sângele zvâcnind în arterele tinere, intră în aşteptările criticului care mereu vrea şi pretinde altceva.

Talentul diferenţiază oricum, dar nu suficient. Poetul, ca un jucător, trebuie să fie conştient de atuurile pe care le are şi să le folosească în consecinţă. Pentru prima dată, după ştiinţa mea, Sistemul postrevoluţionar contestat cu voluptate anarhică, avangardistă, de către poeţii ultimei generaţii se vede acum acceptat, ca un context dat, de un autor şi mai tânăr. În Chipurile nu vom găsi, aşadar, figuri oribile de securişti recicla