Turiştii care-şi petrec vacanţele pe malul Lacului Roşu habar nu au că acele locuri, de o frumuseţe stranie, ascund un mister vechi de la facerea lumii. Cândva, prin 1838, într-un an deosebit de ploios, coasta unui munte a luat-o la vale şi nu s-a mai oprit decât în albia râului Verescheu, pe care a închis-o, aproape etanş, cu un dop monstruos din piatră şi argilă. Apoi, în vremurile care au urmat după acel accident geologic, apele râului, prăvălite volburos din amonte, s-au adunat la un loc, acoperind un codru secular care exista pe atunci acolo. Şi au lăsat în urma lor mai multe legende. Dar şi trunchiurile înnegrite de vreme ale unor copaci bătrâni ce se iţesc de sub luciul apelor care, uneori, au o culoare sângerie. Culoare care a şi dat numele luciului de apă: Lacul Roşu. Raportat la "nivelul zero" cel marcat de litoralul Mării Negre, altitudinea acestui lac de baraj este 983 m.
De câteva decenii bune, locul a fost inclus printre staţiunile de odihnă şi, mulţi ani la rând, s-a numărat printre "perlele" noastre turistice. Foarte puţini dintre musafirii care ajung aici ştiu însă că atunci când parcurg traseele din zonă se plimbă agale pe fundul unui ocean străvechi, un ocean care a existat aici cândva, în urmă cu peste 170 milioane de ani. Şi că stâncile vârfului numit de localnici "Ucigaşul", la fel ca patul de rocă peste care se întinde Lacul Roşu, reprezintă fantoma împietrită a unui ocean străvechi, pe care acum îl mai recunoaşte doar ochiul atent al omului de ştiinţă.
SAVANŢII ŞI LIMBA LOR PĂSĂREASCĂ
De-a lungul vremurilor, când spărgeau vreo stâncă pentru a o folosi mai târziu la construcţii, oamenii de prin partea locului găseau adeseori în inima seacă a pietrei nişte obiecte ciudate, dăltuite parcă de mâna măiastră a unor bijutieri nemaivăzuţi. Unele, mai mari sau mai mici, erau nişte discuri spiralate, marcate de coaste
