Era la inceputul lunii mai, cand, intr-o seara, sotul meu a intrat in casa, purtand in palme o mica aratare golasa, urata si speriata, abia respirand.
"E un puiut de gugustiuc", ne-am zis noi, "cazut probabil din cuib". Nu mai crescusem niciodata pasari, nu stiam ce trebuie sa facem cu el, cum sa-l hranim. In plus, stateam la etaj si aveam in apartament trei caini. Nu credeam ca o vom scoate la capat cu biata vietate. Sceptici, am instalat puiul pe balcon, intr-o cutie cu ziare. Nu putea sau poate nici nu stia sa manance, asa ca ne-am facut curaj si i-am deschis ciocul, hranindu-l cu foarte mici firimituri de paine. Apa ii dadeam cu pipeta. Spre surprinderea noastra, a acceptat repede hrana. A doua zi, i-am imbogatit meniul cu boabe de orez si de arpacas. Cam in acest fel il hraneam de 3-4 ori pe zi.
Evident, nu stiam daca este fetita sau baiat. I-am spus Gugulea. Intr-o buna zi, "puiul nostru" a sarit din cutie. Prinsese puteri, crestea si umbla tantos prin balcon. Atat de tantos incat radeam, zicand ca o fi vreun "vulturel". Curand a inceput sa se imbrace in pene frumoase, gri, si chiar sa se hraneasca singur. Parca nu mai era asa urat! Nici vultur, dar nici gugustiuc nu era, ci o mandrete de porumbel salbatic.
Treptat, si-a extins teritoriul. La inceput cu sfiala, apoi mai cu indrazneala, a patruns in sufragerie. A inceput chiar a zbura pe mobile, spre disperarea cainilor, care, curios, nu l-au atacat niciodata. Erau doar indignati ca trebuie sa-si imparta teritoriul cu o astfel de creatura zburatoare. Incet, incet, Gugulea incepuse a umbla prin tot apartamentul. Murdarie nu facea decat pe balcon, in cutia lui cu ziare, mereu schimbate. Seara, cand sotul meu si salvatorul lui se aseza la calculator, Gugulea i se instala pe umarul drept (doar pe cel drept) si il ciugulea usor de ureche. Nu se arata prea interesat de tehnica avansata, caci cura
