Să mergi cu bicicleta în Craiova înseamnă sănătate, protecţia mediului şi sport, dar unul extrem. Singurul loc în care „e dat drumul la pedalat“ este parcul. Pardon, Velodromul. Altfel, nici o pistă nu decorează străzile, nici un semafor special nu este menit mersului pe roţi.
Când le-am dat prima dată atenţie, eram în Place Vendome, holbându-mă la coloană. L-am văzut pe primul, într-un costum gri - părea fără cusur -, cu o servietă în mână, ieşind din una din galeriile luxoase înşirate în jurul Hotelului Ritz Paris. S-a oprit lângă o bicicletă, pe care eu nici n-o observasem -, şi-a aranjat geanta într-un fel de coş, a urcat şi a plecat. Aş fi vrut să fac poze, dar mi s-a făcut jenă. De unde veneam?... Apoi, am văzut şi alţii: femei elegante, cu fuste sau rochii, oameni care ieşeau din bănci sau din ministere. Nu urcau în Q7 (sau echivalentul său, căci n-apăruse atunci), nu se grăbeau spre nici o limuzină. Aveau biciclete, la fel ca tinerii care hoinăreau prin parcuri, în blugi cu turul lăsat, în fuste haioase care se ridicau odată cu mişcarea picioarelor comandată de pedale, la fel ca studenţii care căutau, în apropierea universităţilor franceze - un loc de staţionare pentru vestitele Velib-uri. O prietenă îmi spunea că, atunci când Primăria Parisului a decis crearea pistelor pentru biciclete, posesorii de automobile n-au primit senini hotărârea. Câţiva ani mai târziu, însă, nimeni nu pare să-şi mai amintească nemulţumirile acelea.
În lume
De-atunci, am început să „am ochi“ pentru ele. Au fost oraşe în care mă-ntrebam cine e mai important: pietonul sau biciclistul? Am sărit de multe ori într-o parte, auzind sunetul strident şi mult prea apropiat al claxonului, în timp ce mergeam senină pe spaţiul demarcat clar cu semne pentru biciclişti. Uitam. În Utrecht, aproape că puteam calcula câte maşini vedeam pe zi. Fiecare intersecţie are s
