Va scriu dupa o lunga perioada in care am incercat sa gasesc explicatii si solutii la o problema care ma framanta de mai multa vreme.

Ca sa intelegeti despre ce este vorba trebuie sa va povestesc in cateva cuvinte niste intamplari petrecute inainte de momentul in care viata mea s-a schimbat radical.

Am terminat de curand Facultatea de istorie, si faptul ca va trebui sa ma despart de colegi, de Clujul in care am petrecut studentia, ma face poate mai nostalgica, de aceea indraznesc sa va povestesc dumneavoastra povestea mea de dragoste si, oarecum, sa va cer un sfat. Dar despartirea de colegi vine dupa o despartire mult mai grea. Este vorba de despartirea de omul drag, cu care am petrecut ultimii trei ani de studentie. El era cu doi ani mai mare decat mine, student la aceeasi facultate. Prietenia noastra s-a infiripat in prima vara de practica pe care am facut-o pe santierul de arheologie deschis de Universitatea noastra la castrul roman de la Bucium, din judetul Salaj. In acel loc faceau practica toti studentii de la sectia arheologie si practica era numai pe perioada verii. Invatam sa cautam vestigii vechi, obiecte, sa conservam probele gasite, sa le clasificam. Lucruri foarte interesante pentru oricine, nu numai pentru noi, viitori specialisti in acest domeniu. Dimineata lucram la santier si serile ne adunam in jurul unui foc de tabara, cantam, dansam si spuneam glume. Atmosfera era tare placuta. Vacanta se deschidea cu aceasta tabara, in timpul careia se legau noi prietenii sau se strangeau si mai mult prieteniile castigate dinainte. Printre cei mai mari era un baiat pe care l-am remarcat inca din prima zi. Era tot timpul vesel, glumet, stia sa faca atmosfera plina de bucurie, era peste tot si nu obosea niciodata sa se faca placut celor din jur. Era sufletul petrecerilor, canta la chitara, avea voce buna si mai avea si talentul de a imita vocile ca