Miturile despre averile poienarilor au făcut înconjurul României, dar vremurile de glorie s-au cam dus. Pentru bacii secolului XXI, bogăţia rămâne un subiect tabu.

În Poiana Sibiului, satul celor mai bogaţi ciobani din România, nu există nicio oaie. Nu prea sunt nici găini, porci sau vaci, iar pe timpul verii nu e nici ţipenie pe străzi. Aproape toate casele, mari şi frumoase, par a fi proaspăt vopsite. Sunt ca hainele ţărăneşti de sărbătoare: spălate, călcate şi aranjate des, dar purtate rareori. Tot aşa, ciobanii poienari stau în casele astea doar câteva săptămâni pe an. Vin acasă la sărbători, la nunţi şi înmormântări, ori când dorul de neveste şi prunci îi smulge preţ de-o noapte-două dintre oi. Restul anului văd de mioare, împrăştiaţi de la Satu-Mare până-n Delta Dunării sau Banat, care pe unde a apucat să-şi cumpere pământuri şi să-şi aciueze stâna.

Poiana Sibiului este, în acelaşi timp, o vitrină pentru mândria ciobanilor şi un fel de acvariu în care s-a conservat un stil de viaţă tradiţional românesc, cu bune şi rele, ce nu poate fi regăsit în altă parte. Aşa cum Mărginimea este deseori considerată esenţa Ardealului, tot aşa Poiana este seva fiartă la foc mic a Mărginimii.

Satul de vacanţă al ciobanilor

N-ai cum în Poiană să dai de vreo bucată de teren drept ca-n palmă. Casele, câteva sute, sunt înghesuite unele în altele, ca nişte uriaşi spilcuiţi ce dorm în picioare, umăr la umăr. Dacă e râpă, atunci casa se ridică pe piloni, iar dacă e munte, casa e săpată în stâncă. La unele case s-a folosit mai mult ciment ca la un bloc cu patru etaje, de aici şi legendele despre preţurile uriaşe ale locuinţelor poienarilor.

Mai toate sunt ridicate în anii ’80 şi ’90, când a fost boomul oieritului. În ultimii zece ani s-au dat autorizaţii de construire cât să le numeri pe degetele de la mâni. S-au dus vremurile în