… daca si rechinii sunt fatalai, ce este, totusi, un fatalau? Spuneam, in primul episod, ca este nici-nici, adica si-si, adica nici-nici. Fatalaul e gelatinos prin definitie. N-are un contur bine delimitat. Nu se poate decide nici ce este si nici ce anume ar putea, la o adica, sa fie. Isi imagineaza ca poate sa fie orice si sfarseste prin a fi nimic. Isi imagineaza ca este principial, gata sa infrunte balaurul, dar, la prima ghioraitura a stomacului, isi gaseste scuze pentru a da-o cotita. Nu mult. Atat cat sa-si asigure in continuare un loc caldut dar sa-si poata si adormi constiinta ca a procedat cum e mai bine “pentru tara”.
Sa n-o mai lungim: stomacul – ghioraielile acestuia, ca sa fim mai exacti – reprezinta testul suprem de deconspirare a fatalaului. Pentru ca, in conditii normale, fatalaul e dificil de depistat. In conditii normale, fatalul mimeaza foarte bine postura fetei sau a baiatului. Ai spune ca are contur, ca ai pe ce pune, la o adica, mana. De-abia, insa, cand stomacul incepe sa ghioraie, fatalaul iese la iveala. Si-ar da arama pe fatza – daca ar avea una. Dar n-are. O fatza presupune contururi ferme. Presupune un nas, doi ochi cu sprancene, o gura, o barbie, un obraz. O fatza e, daca stai sa te gandesti, extrem de solicitanta. Asa ca mai bine lipsa.
Nici o profesie, nici o arta, nici o categorie sociala nu detine monopolul asupra fatalailor. Fatalaii sunt ca medicii – fara frontiere. Cei ce m-a determinat, insa, sa scriu aceste randuri au fost fatalaii-ziaristi. Sau, daca preferati, ziaristii – fatalai. Ziaristii care isi schimba discursul in functie de ghioraiturile stomacului. Nu vorbesc aici despre marile lichele, cunoscute ca atare. Licheaua are un contur. Are o personalitate. E personalitatea lichelei, dar e, totusi, o personalitate. Ai pe ce pune mana. Stii la ce sa te astepti. Fatalaul nu e lichea – ar insemna sa-si asume o fata
