Aici, presedintele are puteri discretionare, iar KGB este cel care ii pune la punct pe nealiniati. Departamentul ideologic din fiecare uzina are grija ca muncitorii sa nu incalce linia trasata de stat, iar departamentul ideologic din Consiliul Municipal se asigura ca “in presa apar subiecte de interes pentru cetateni, reflectate intr-o lumina corecta.” Partidele politice, ONG-urile si sindicatele libere functioneaza, in cea mai mare parte, in ilegalitate, iar cei care rezista in aceasta postura o fac doar datorita sprijinului extern, fie ca e vorba de Europa, fie de Rusia. Din cand in cand sunt arestati, perchezitionati, li se confisca documentele si computerele. Pedeapsa cu moartea este inca aplicata de plutoanele de executie, iar autoritatile belaruse spun ca societatea lor nu e pregatita sa renunte la aceasta “traditie”.
Toti belarusii vorbesc pe la colturi despre amantele presedintelui, despre sotia acestuia din vremea cand erau colegi de Kolhoz, ascunsa undeva la tara, nu se stie unde, sub paza, in timp ce Lukasenko se afiseaza peste tot cu fiul sau din flori, pe care il plimba in vizitele externe (inclusiv la Papa) si pe care il impopotoneaza in uniforma de general la parada de 9 mai.
Cu toate astea, majoritatea belarusilor care se vor prezenta la urne chiar il vor vota inca o data pe Lukasenko, pentru ca le pune o paine pe masa, le plateste pensiile, ii apara de oligarhi (sperietoarea cu care ii ameninta ca ar veni liberalizarea economiei) si pentru ca, in general, este un tatuc ce raspunde asteptarilor poporului obisnuit cu o mana forte. Asta daca Putin nu va hotari ca a venit timpul sa intervina peste autocratul care incearca sa jongleze intre Moscova si Bruxelles.
Intre timp, fiul cel mare al lui Lukasenko, Consilier pe Securitate, are grija ca sistemul sa functioneze, iar KGB sa controleze totul, in timp ce el si amicii sai fac afaceri
