Acum vreo şapte ani, un anume Armin Meiwes, tehnician de computere, publica pe internet un anunţ neobişnuit. El era în căutarea unui bărbat pe care avea intenţia să-l ucidă şi apoi să-l mănânce. Pare de necrezut, dar a primit peste 200 de răspunsuri. Meiwes l-a ales pe numitul Bernd Brandes şi l-a invitat la ferma sa din nordul Germaniei. Acolo, lui Brandes i s-au oferit tablete somnifere şi nişte băutură. Era încă treaz când Meiwes i-a tăiat penisul, l-a prăjit în ulei de măsline şi i-a oferit şi lui câteva felioare. Apoi, pe când sângera masiv, Brandes s-a întins în cada de baie, iar Meiwes l-a înjunghiat, l-a tranşat şi l-a refrigerat. Timp de câteva săptămâni a consumat sub formă de fripturi cam 20 de kilograme din carnea lui Brandes, la lumina lumânărilor, în cea mai bună veselă şi folosind tacâmuri de argint.

Această întâmplare, cu mult mai şocantă decât incursiunile în canibalism ale psihiatrului ficţional Hannibal Lecter ("Dragonul roşu", "Tăcerea mieilor" şi alte romane de Thomas Harris), este citată de psihologul Paul Bloom. Unde? În "Mecanismele plăcerii - noua ştiinţă despre de ce ne place ceea ce ne place", carte care ne promite "o nouă înţelegere a plăcerii, a dorinţei şi a valorilor". De necrezut, dar adevărat.

Dacă reuşim să trecem de primul capitol, am depăşit canibalismul asociat cu impulsurile suicidale profund masochiste şi vom explora alte subiecte, nu mai puţin bizare. Printre ele, concursurile de strâmbături (!!!), efectul unor imitaţii de plastic al unor scârboşenii (vomă, fecale) şi chiar inimaginabilele probleme ale pornografiei care foloseşte ca actori maimuţele. Toate aceste digresiuni ne conduc însă spre revelaţii complet diferite de cele din cărţile care sugerează că îţi poţi găsi fericirea făcând ordine în dulapuri şi cămări.

Bloom susţine că multe dintre plăcerile umane au un caracter universal. Ele nu