Nemulţumirea socială din vara lui 2010 ia, printre altele, şi forma nostalgiei după anii anteriori lui decembrie 1989.

Plecând de la comentariul publicat de mine în vara lui 1990 sub titlul Nostalgia după Ceauşescu, arătam în numărul anterior, dând curs învăţăturii „Nimic nou sub soare", că nemulţumirea socială din vara lui 2010 ia, printre altele, şi forma nostalgiei după anii anteriori lui decembrie 1989.

Chiar dacă nu se mai protestează cu portretul lui Ceauşescu, aşa cum se întâmpla în 1990, e suficient însă să tragi cu urechea la ce spun oamenii despre clasa politică, despre democraţie, despre instituţiile statului de drept, pentru a sesiza imediat o contestare a României de azi din perspectiva României lui Ceauşescu.

Comentariul tipărit în „Zig-Zag Magazin" din 1 august 1990 încerca să descifreze cauzele din adâncuri ale nostalgiei după Ceauşescu din vara lui 1990.

Punând punctul pe i, scriam în chip polemic:

„Scoaterea de la naftalină a portretului fostului dictator nu exprimă nevoia întoarcerii la perioada anterioară, ci o formă aparte de protest faţă de prezent. Instabilitatea politică într-o ţară obişnuită cu ordinea de tip comunist, creşterea spectaculoasă a preţurilor pe piaţa liberă, înmulţirea îngrijorătoare a numărului delictelor foarte grave, ameninţarea cu şomajul au stârnit în rândul imensei majorităţi a populaţiei o nemulţumire tot mai crescândă, care-şi caută formele de exprimare. Una dintre ele ar fi fost demonstraţia cu portretele d-lui Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, liderii Opoziţiei. Dar electoratul şi-a spus cuvântul în privinţa acestor oameni politici. În absenţa unor personalităţi care să fie contrapuse liderilor actuali ai ţării, largi categorii ale populaţiei au găsit în afişarea portretului lui Ceauşescu modalitatea de a sfida pe d-nii Ion Iliescu şi Petre Roman, făcuţi răspunzători de act