Masă gratuită nu există. Dictonul - ce s-a născut din logica economică şi e repetat din când în când pentru ca oamenii să nu uite că banii şi, în general, avuţia nu cad din cer - a fost recent reamintit într-o dezbatere desfăşurată la Banca Naţională. Cu scopul, subliniat expres, de a atrage atenţia că iluzia mesei gratuite e o capcană în care societatea noastră a căzut deseori. Şi tentaţia încă n-a murit.
Acum mai mulţi ani, la remarca de altfel prudentă a unui jurnalist că "unii români sunt tentaţi să spună uneori că tranziţia costă prea mult", Zbigniew Brzezinski - celebru analist american în geostrategie şi fost consilier la Casa Albă - a replicat scurt: "Atunci să nu o facă!". Jurnalistul a plusat: "Şi care ar fi riscul?". Răspuns la fel de exact: "Să nu progreseze, să nu ajungă nicăieri". Apoi a reluat: "Tranziţia e scumpă, dar nimeni n-o va plăti în locul românilor. De ce am plăti-o noi, americanii, sau francezii, sau englezii?".
Mă tem că, astăzi în societatea românească, gândul multor politicieni şi al multor concetăţeni ai noştri zboară spre mitul Anei lui Manole. Într-un moment de răscruce, când zidurile ridicate ziua se năruiau noaptea, Manole nu s-a autozidit, ci şi-a zidit nevasta. De fapt, legenda spune clar: nici lui Manole şi nici meşterilor lui nu li s-a cerut să se sacrifice; li s-a cerut doar ca unul dintre ei, lipsit de noroc, să-şi sacrifice iubita. Oare astăzi nu ne întâlnim deseori cu o astfel de mentalitate - să plătească altcineva "masa"?
Un cunoscut proverb chinezesc, invocat adesea în dezbaterile publice de la noi, acela cu flămândul căruia nu-i înţelept să-i dai un peşte ca să-şi astâmpere foamea, pentru că după ce-l va mânca va flămânzi din nou, ci să-i dai o undiţă şi să-l înveţi să pescuiască, are în sine sâmburele unui important program: asigurarea unui echilibru între constrângerile economico-financia
