În cadrul unei dezbateri organizate sub egida Băncii Naţionale săptămâna trecută - eveniment care, ca de fiecare dată, s-a distins prin oportunitate şi calitatea intervenţiilor -, au fost puse faţă în faţă constrângerile financiare cu care ne confruntăm în anul 2010 cu imperativele sociale ale momentului. Toate intervenţiile converg spre ideea că sistemul actual, construit în jurul ideii de protecţie socială extinsă, este nesustenabil din punct de vedere financiar. Poate să pară cinică o asemenea concluzie venită din partea finanţiştilor, care aparent ignoră dificultăţile reale cu care se confruntă atâţia oameni. Dar cifrele sunt cifre şi deficitul bugetului public nu se finanţează cu compasiune. Reechilibrarea bugetară nu poate veni decât dintr-o combinaţie de măsuri vizând creşterea veniturilor şi scăderea cheltuielilor. Oricare dintre aceste măsuri este dureroasă şi nepopulară, iar alegerea între ele va fi făcută nu neapărat din considerente de eficacitate fiscală, ci mai degrabă din raţiuni politice.

Din această perspectivă, a dimensiunii politice a deciziilor de natură fiscală, mi s-a părut că, în intervenţia sa, Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, a expediat prea rapid ideea creşterii poverii fiscale asupra persoanelor mai bogate. El constată că persoanele bogate din România nu ar fi de acord să contribuie mai mult la binele colectiv pentru că, aşa cum spunea Valentin Lazea, lor nu le pasă de gropile şi mizeria prin care trebuie să treacă cu jeep-ul pentru a ajunge la vila în care locuiesc. Argumentul ar putea fi, eventual, corect dacă avem în vedere contribuţiile voluntare pe care le fac cei bogaţi la diverse proiecte colective. Însă peste tot în lume contribuţia celor bogaţi nu se bazează pe bunăvoinţa lor, ci pe sistemul de impozitare obligatorie, iar decizia privind structura impozitelor şi taxelor este în mare măsură influenţată de cei mulţi,