„Grădina odihnei eterne“ a personalităţilor României ascunde istorii necunoscute publicului larg. Lăsat, până de curând, în paragină, Cimitirul Bellu poate deveni, prin monumentele, personajele şi poveştile sale, un obiectiv atractiv pentru turiştii din ţară şi din străinătate.

Într-o dimineaţă a lui noiembrie 1859, un sobor de preoţi cânta veşnica pomenire în ceaţa aşternută pe un câmp din afara Bucureştiului. În mijlocul lor odihnea într-un sicriu o tânără care abia ajunsese la vârsta majoratului. La căpătâiul fetei plângea un bărbat cu barbă neagră, deasă.

Era C.A. Rosetti, luptător al Revoluţiei din 1848, iar trupul de lângă el era fiica lui, Elena, cea care avea să fie prima persoană înmormântată oficial în proaspătul cimitir înfiinţat de baronul Bellu. „Pe aceste 19 hectare îi găsim pe toţi cei care au făurit istoria României Mari", povesteşte Paul Filip, autorul monografiei „Bellu 2000". De 30 de ani Filip cutreieră aleile de la Bellu strângând poveşti despre cei înmormântaţi, poveşti nespuse.

Morţii din vie

Până la amenajarea Cimitirului Bellu, bucureştenii îşi îngropau morţii în cartierele unde locuiau, de obicei în jurul bisericilor. Un obicei care devenise de netolerat de autorităţile locale „În acele vremuri existau multe epidemii de holeră şi ciumă iar mutare cimitirelor în afara oraşelor era considerată o prioritate. Chiar eu am găsit în anii ‘70 aici un mormânt pe care scria: «A nu se deschide niciodată. Această persoană a decedat de ciumă»", povesteşte Paul Filip, autorul unei monografii a Cimitirului Bellu. În 1831, în Vatra Românească, s-a aprobat „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş".

Citiţi şi: Cimitirul Bellu pus de europeni pe harta turismului

Romii se îngroapă ca faraonii: cavourile ţigăneşti cât palatele cu turnuleţe sufocă cimitirele

În 1850, baronul „Bellio" se oferea, într-o şedinţă a Sfatu