Pentru noi, noţiunea de lider sindical este compromisă: de foarte multe ori este asociată cu interese dubioase reprezentate de cei care ar trebui să apere drepturile lucrătorilor. Într-o ţară dictatorială, precum Belarus, există un alt tip de sindicalişti: cei dispuşi să îşi piardă sursa de venit sau chiar libertatea, pentru drepturile socotite normale în orice ţară democratică. Percheziţii, arestări, confiscări – ăsta este tratamentul la care îi supune KGB-ul pe liderii sindicatelor independente.

“Să fii membru de sindicat independent în Belarus e chiar mai periculos decât să fii membru al unui partid de opoziţie” – ne spune unul din liderii sindicali. Asta pentru că autorităţile se tem mai mult de lupta sindicală şi de sindicalişti decât de marionetele care se pretind politicieni din opoziţie. Îndârjirea se citeşte în ochii celor trei lideri sindicali cu care ne întâlnim, grupul nostru de jurnalişti europeni, veniţi să studiem relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Minsk. Sediul central a ceea ce a rămas din sindicatele independente din Belarus este o garsonieră confort doi, într-un bloc datând din anii 50, la marginea Minskului. Două computere vechi stau îngrămădite într-un colţ, laolaltă cu grămezi de hârtii. Steagul sindicatului este însă la loc de cinste, prins peste vechiul şi îngălbenitul tapet cu palmieri care acoperă pereţii încăperii, ca şi harta Europei şi icoana.

Sindicaliştii au palmele bătătorite şi chipul ars de soare, ca ţăranii care au tras la jug toată viaţa. Probabil că munca la ţară le-a rămas unica sursă de venit, pe lângă aceea de “lideri aleşi ai sindicatelor independente”. Nu mai au demult un loc de muncă la uzinelele la care au lucrat ani de zile, dintr-un singur motiv: nu au vrut să renunţe la organizaţia lor sindicală independentă şi să intre în sindicatul de stat. Ăsta este doar unul dintre pericolele care îi pândeşte