Pentru cine poate trece peste supararea ca Traian Basescu s-a dus in miezul dezbaterii unde vara de vara se pune problema viitorului maghiarimii si se ajunge la concluzia ca dragoste cu sila nu se poate, deci mai bine autonomie, si abandoneaza ideea ca presedintele a legitimat, prin prezenta sa, selecta adunare, am niste ganduri care se invart in jurul unei intrebari: care a fost scopul sau?

Toata lumea si-a inmuiat buzele in miere, s-au schimbat amabilitati si multumiri (presedintele ungurilor pentru sustinerea in alegeri, Tokes lui Basescu pentru alegerea ca vicepresedinte al PE si condamnarea comunismului, Orban lui Basescu pentru ca e amabil). Mai lipsea un montaj literar-artistic cu pionieri.

Sa fi cantarit mai tare, in mintea celor ce se tem de pretentiile maghiarilor, pilda in care seful statului le-a transmis autonomistilor ca pot sa-si imagineze ca sunt buricul pamantului, daca-i face mai fericiti, ca tot nu pot schimba realitatea, mai tare decat tonul sau prietenos?

Greu de spus. Exista o felie importanta din populatia Romaniei care crede ca daca le arati liderilor maghiari simpatie, te iau drept tampit si incep sa se cocoate pe zambetul tau cu aerul ca culeg musetel, dar construiesc mereu propriul interes, la adapostul lipsei tale de suspiciune. Iar cand realizezi ca ai dormit, e prea tarziu.

Pe ei nu-i poate nimeni convinge ca politica pasilor marunti, caracteristica atat prestatiei oficiale, dusa de UDMR, cat si celei oculte, administrata de asii autonomiei, nu urmareste de fapt smulgerea Ardealului pentru a fi depus la picioarele Ungariei.

Lor nu le poti spune ca Uniunea Europeana nu intretine teza autonomiei pe criterii etnice, pentru ca insisi maghiarii atrag atentia asupra Tirolulului de Sud. Nici ca Ungaria nu are nevoie de o minoritate romaneasca atat de consistenta. Si nici macar ca Budapesta n