Întâlnirea lui Viktor Orbán cu Traian Băsescu, petrecută în ambianţa naturistă de la Tuşnad, ar putea deveni una istorică, însă nu neapărat în sensul visat îndeobşte de liderii politici. Ce îşi doreşte un politician când iese la scenă deschisă? Evident, popularitate, succes, imagine, faimă, glorie; ceva din panoplia asta ori toate acestea împreună.

La Tuşnad însă s-au întâlnit prieteneşte, în acest iulie, două figuri ale managementului de criză central-european. Pe de o parte, fostul revoluţionar maghiar din 1989, devenit mai apoi liberal, evoluând mai târziu către naţionalism şi trecut de la dreapta anticomunistă la centru pentru a ateriza într-o dreaptă mai receptivă la coabitarea cu extremismul (probabil în numele unui kossuthism devenit un pic cam desuet în lumea globalizării şi a devenirii Ungariei parte a UE). Pe de alta, omul lui Petre Roman, care l-a înlocuit pe acesta, virusându-i partidul de stânga şi purtându-l la dreapta, printre populari, omul devotat al sistemului care, după retorici ample contra moştenirii ceauşiste şi a mogulilor, a ajuns să adopte măsuri împotriva populaţiei, lăsând neatinse marile averi (deci sistemul însuşi). Practic deci în tabăra studenţilor maghiari s-au întâlnit două ilustrări ale aventurismului politic, jucând deopotrivă cartea naţionalismului, într-un lighean cu apă furnizat de László Tökés, fostul anticomunist ridicat odinioară împotriva ceauşismului de pe poziţiile naţionalismului radical, intransigent, confesionalizant, al maghiarimii contestatare a Tratatului de la Trianon.

Propunerea de a transforma Ţara Secuilor într-un Kosovo local face parte, desigur, din cutia cu legitimări bună în orice anotimp pentru unii şi, ce să vezi, din trusa de prim ajutor în caz de criză utilă tuturor. Toţi cei trei lideri de opinie şi iniţiativă politică pot beneficia încă de pe urma dezgropării momâiei în cauză. Unul pare să