Ne confruntam in ultimii ani cu absurdul cel mai pur. Dupa ce s-au luptat cu inversunare pentru fostele proprietati, noii posesori asteapta pur si simplu sa se darime. La invitatia unui bun prieten, am participat miercurea trecuta la realizarea unui film despre viitorul Iasilor de odinioara. Mai are trecutul orasului nostru un viitor? Dincolo de paradox, problema e reala. Raspunsul, din pacate, e negativ. Ma mira nu doar pasivitatea autoritatilor, ci si pasivitatea iesenilor. Nu ne iubim orasul. Mai tare isi iubesc Calafatul locuitorii din Calafat! Am exprimat in cursul filmarii una din nedumiririle mele. Sigur, filosofii au acest prost obicei de a fi mereu nedumiriti, dar in acest caz uimirea se conjuga intim cu revolta. Despre ce este vorba? S-a facut dintotdeauna mare caz de soarta nefericita a fostilor proprietari din Iasi (si de pretutindeni). S-a folosit, in focul disputelor, expresia latina "restauratio in integrum". Se stie, incepind cu 1948, regimul comunist a confiscat tot, fara nici o indurare si fara a discrimina: edificii cochete (vila Coraliei Xenopol, de pilda), cinematografe (fostul Trianon, actualmente Republica), hoteluri (Traian, sa spunem), fabrici, cabinete medicale, manufacturi etc. Dupa 1990, urmasii fostilor proprietari si-au revendicat cu indreptatita inversunare mostenirile. Atunci s-a pornit gilceava. Au urmat procese indelungate, care au consumat bani, rabdare, timp, sanatate. Multe procese s-au incheiat abia dupa 2005. Urmasii au primit inapoi ceea ce se pastrase din vechile averi suprimate de regimul comunist. Pina aici, nu ar fi nimic de spus. Chestiunea care ma nedimireste e alta. Accept vointa si dorinta fostilor proprietari sau ale descendentilor acestora de a-si recupera bunurile confiscate de stat. Vointa si dorinta sint, in principiu, legitime: principiul proprietatii se cuvine respectat. Statul era obligat, asadar, sa repare nedr