Aşa cum demonstrează teoriile lui Einstein sau studiile, impromptu-urile şi preludiile nocturne ale lui Mircea Badea, nebunia e o stare relativă. Cine poate spune care dintre noi e cu adevărat nebun? Chiar acum mă întreb dacă ceea ce fac aici e cît de cît raţional din moment ce, la mai puţin de două săptămîni după finalizarea afacerii cu vuvuzele chinezeşti din Africa de Sud, unde m-am dat drept Şeherezada 31 de nopţi la rînd (fiind nevoit astfel să renunţ la aprofundarea operelor complete ale lui Ion Cristoiu şi Dan Claudiu Tănăsescu), mă întorc, travestit în Allen Stewart Konigsberg (chiar el!), la campionatul nostru cel de toate zilele. Pe care ni le-a mîncat.

Şi asta pentru ce? Să dezhumez scoruri, clasamente şi cadavre umblătoare în chiloţi şi jambiere, plimbate dintr-o Groapă în alta? Să bîrfesc, alături de poporul emoţionabil, vedetele de mucava & personagiile îndrăgite ale neamului (şi cam labile psihic) cum ar fi meşterul Manole, Ana – fata lui Vasile Baciu, furtunosul Chiriac, Olguţa din localitatea Medeleni, ceremoniosul Ion Pomponescu, simţitoarea Porţia Popescu sau procustianul George Demetru Ladima? Ei, aş! Nu, dragă cititorule, revin la locul faptei pentru că, pe criza asta nesfîrşită, totul a devenit relativ şi incert. Atît de, încît, dacă încerc să-mi tratez depresiile cu fotbal, ajung să piratez filme de pe net sau să pitesc, în sacoşa cu covrigi calzi, cărţi de duzină de la Cărtureşti. Covrigi pe care îi ronţăi între berile şi derby-urile de tradiţie ale fotbalului românesc.

Pentru cei care încă mai au ceva pe card, există varianta răcoricioasă a scuipatului pe după-amiezele caniculare ale lui Cuptor şi Gustar (ba chiar şi pe ale lui Răpciune). Aceştia pot pătrunde în sala golaşă a unui mall - se mai găsesc, mai ales acolo unde rulează second hand-urile lui Woody Allen. Eu, de exemplu, aţîţat de certitudinea unui portofoliu deosebit