Una e să se răstească preşedintele la noi şi să intre în ceartă cu sinistraţii, dar e cu totul altceva să se zborşească la Comisia Europeană. Asta nu face bine nimănui, cu atât mai puţin ţării.

Cam de pe la începutul verii, iubitului nostru preşedinte ţara nu-i mai place, gura nu-i mai tace. A devenit vag agitat, nervii par să nu mai fie foarte bine controlaţi. Când ne-a anunţat primele măsuri de austeritate, avea o satisfacţie pe chip, de parcă acestea erau mai degrabă o pedeapsă pentru noi, „popor, prostime", decât o soluţie pentru ieşirea din criză. Apoi, s-a răstit puţin la Guvern, peste care a dat buzna şi cu fixarea unor termene, chestiune care nu ţine de fişa postului, dar şi „în fizic", cu prilejul unei şedinţe la Palatul Victoria, chestiune trecută în fişa postului, dar nu într-o versiune atât de ofensivă, România nefiind, deocamdată şi har Cerului!, republică prezidenţială.

Cu prilejul ultimei „întoarceri la popor", când cu inundaţiile, preşedintele a cam întrecut măsura sau, mai optimist, s-a depăşit pe sine însuşi. Mai peste tot s-a zborşit la nenorociţii acoperiţi de ape şi s-a pus sistematic în clanţă cu doamnele sinistrate, proaspăt încălţate la toc înalt de apropiata şi inestimabila colaboratoare a preşedintelui, dna Cocoş-Udrea. De ce îşi iese dl Băsescu aşa de des şi atât de repede din pepeni? Abuzează de ceva? Din contră, se privează de ceva ce i-ar fi de folos în controlul nervilor? Îl roade gândul că nu va rămâne în istorie ca un personaj ilustru, deşi a combătut cu fermitate şi post festum hidra comunismului şi a dezlănţuit o campanie neînfricată împotriva corupţiei? Îşi dă, prin urmare, seama că aceasta, istoria, îl va înregistra ca pe un produs de serie al mediocrei politichii aborigene? De fapt, nici nu prea contează motivaţia, dizgraţioase şi cu totul neprezidenţiale rămân spectacolele în sine. Nu că n-am fi obişnuiţi după plecare