Artizanul s-a născut într-un sat renumit pentru cei care făceau „minuni din lut“ şi a privit neputincios dispariţia meşteşugului.
Olarii din Brădeşti erau cândva cunoscuţi în toată Moldova, iar ulcioarele lor avea mare căutare. Cu timpul, migraţia la oraş, dar şi dificultatea meşteşugului a făcut ca toţi să se lase de această meserie.
Cel mai „încăpăţânat“ artizan a fost Vasile Catelea, care a făcut oale până mâinile şi picioarele, obosite de la atâta frământat, l-au lăsat. „Olăritul e o meserie pe care trebuie să o faci cu plăcere. E foarte grea, necesită mult efort fizic. Însă, dacă-ţi place, nu mai ţii cont de asta“, ne-a spus meşterul.
Tatăl său i-a fost dascăl
Prima dată a pus mâna pe lut la 18 ani. Timp de doi ani, cu ajutorul tatălui său, a învăţat tainele meşteşugului. „Olăritul nu se poate învăţa nici într-un caz de unul singur. E nevoie de îndemânare, dar în primul rând de cineva care să fie lângă tine şi să te îndrume. Tatăl meu m-a învăţat pe mine, iar la rândul lui el a prins meserie de la bunicul meu“, povesteşte nea Vasile.
După ce s-a căsătorit, a început să facă din olărit o artă. Era renumit prin toate satele din jur pentru oalele de lapte perfect modelate pe care le făcea, Gâtlane, cum sunt ele cunoscute în zona de baştină a lui nea Vasile.
„Din asta trăiam. Mergeam prin sate şi vindeam oale. Ajungeam şi până la Fălciu, aproape de graniţă. De cele mai multe ori nu ceream bani pe ele, ci cereale sau diferite produse trebuincioase casei“, îşi aminteşte Vasile Catelea.
În toţi aceşti ani, a stat alături de el soţia, care-l ajuta la prepararea lutului. „E greu să faci toate astea de unul singur. Îl mai ajutam, mai băteam lutul cu maiul, îi mai dădeam la mână“, povesteşte Vasilica Catelea, soţia meşterului.
Şi-a umplut atelierul cu trofee
După Revoluţie au