O recentă filipică pe adresa publicităţii, găzduită de revista celor altminteri frămîntaţi de dileme, a stîrnit nu puţine adeziuni; semn că există destui telespectatori lezaţi care deplîng, la reclamele româneşti din ultima vreme, vulgaritatea, excesul de realism şi precaritatea etică. (În ce priveşte acest din urmă păcat, e de amintit că asupra lui veghează CNA-ul, organism public care sancţionează cu suficientă promptitudine orice atare deraiere, pasibilă de rea influenţă asupra moravurilor.)

Este oare o modă în publicitatea noastră, aceasta a exhibării „meltenismului”? Prezentarea insistentă şi hiperbolizată a „unei” realităţi poate prea pitoreşti, frizînd prostul-gust, se încadrează oare într-un curent general? Rimează oare această modă cu toate fenomenele televizuale pe care le acuză telespectatorii educaţi, sub numele de manelizare, otevizare, elodizare? Este oare aceasta o degradare calculată a tonului, de dragul „rîcîirii pe şorici” a telespectatorului inert? Sau, dimpotrivă, e vorba de o desfăşurare consecventă a campaniilor unor produse şi mărci (extrem de) populare, adresate a priori unui public... să-i zicem nepretenţios (aşa-numitele low brands)?

Nu se poate răspunde categoric cu una sau alta dintre variante. Situaţia e ceva mai complicată. În general, cele mai flagrante cazuri de „reclamă înjositoare” sînt din zona băuturilor (beri/vinuri/alcoolice tari). Or, se ştie, domeniul guvernat de Bacchus are o atmosferă aparte, în care hîrjoana, strigăturile, apelativele glumeţe circulă cu mai mare libertate. Este aşa-zisa „voie bună” - cum i se spune în reclame - o stare de beatitudine la limita beţiei (apropo: a se observa că îndeobşte, în reclamele la băuturi, nu apar oameni beţi; cu extrem de rare excepţii, care merită un episod aparte). Cultura populară care se dezvoltă în atari condiţii este una ireverenţioasă, goliardică, caracterizată d