Îmi amintesc de verile de pe la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, de zilele toride, de ploile calde, de bucuria „scăldatului“ în „piscina“ rotundă (fântâna arteziană) din faţa prefecturii de azi, unde ne bălăceam „îmbrăcaţi“ în şpilhozen, mângâiaţi de razele soarelui (pe atunci, deloc ostile) ori de stropii catifelaţi, curaţi şi calzi ai ploilor de vară! Nouă, copiilor, zilele ni se păreau scurte, ca şi ploile! Aveam atâtea şi atâtea de făcut-jucat în zilele de vară! Lucram zi-lumină, ca specialişti - „oamenii“ potriviţi la locul potrivit - într-o activitate foarte inventivă şi serioasă: jocul, jocurile copilăriei! Nu ne inspiram din filme sau din desene animate, sau din jocuri pe calculator, dar ştiam, aveam această înaltă calificare - ştiinţă să ne bucurăm, să fim fericiţi (din te miri ce!) şi fără griji! Grijile, gândurile erau ale părinţilor. Seara, târziu, când ajungeam acasă, primeam răsplata unei zile petrecute pe tăpşanul - câmpul muncii juvenile: câte o scatoalcă pentru că n-am venit să mănânc „mâncare gătită, ca oamenii botezaţi, la masă, nu aşa, din mers, muşcând din coltucul de pâine neagră (Doamne, ce gustoasă era!) şi dintr-o roşie, iar ca desert, două-trei piersici. „De mâine, gata, nu-ţi mai dau să mănânci seara dacă nu vii acasă la prânz“- încerca mama să-mi restructureze „programul de lucru“ prin „implementarea“ unei pauze de masă la prânz. Uneori, când căldura zilei stăruia până târziu, spre miezul nopţii, mergeam împreună cu tata în Piaţa Veche, să cumpărăm lubeniţă, „să ne mai răcorim“. Aici erau adevărate tabere de „beduini“, veniţi în piaţă cu „caravane“ de căruţe pline cu lubeniţe ivite din nisipurile Dăbulenilor, Mârşanilor, Corabiei. Nisipurile fierbintelui sud, puse pe rod de munca trudnică a ţăranilor, ajungeau prin pieţele Craiovei, sub forma unor adevărate dune (uneori, chiar munţi) de lubeniţă. Era greu s-alegi! Tata avea tehnic