În ianuarie 2009, preşedintele Obama îşi începea mandatul într-un context în care relaţiile dintre Washington şi Moscova atinseseră, probabil, cel mai tensionat nivel de după încheierea Războiului Rece. Suspendarea tranzitului energetic către Ucraina, atacul cibernetic împotriva Estoniei, retorica vehement antioccidentală a lui Putin, ameninţările preşedintelui Medvedev de a desfăşura rachete Iskander în Kaliningrad, în contrareplică la proiectul scutului antirachetă din Europa Centrală, îndepărtaseră tot mai mult Washingtonul de Moscova, în ultimii ani ai Administraţiei George W. Bush. Ruptura decisivă avea să intervină, însă, în august 2008, în momentul invaziei Georgiei de către Rusia.

Pe fondul acestei moşteniri, angajamentul comun al preşedinţilor Obama-Medvedev, din aprilie 2009, de a renunţa la mentalităţile de Război Rece şi de a restarta relaţiile dintre cele două ţări, părea de domeniul fantasticului. Un an mai târziu, bilanţul resetării nu arată deloc rău: semnarea celui mai cuprinzător tratat de reducere a armelor strategice ofensive din ultimii 20 de ani; un scut antirachetă devenit acceptabil chiar şi pentru sensibilităţile Moscovei; un acord de tranzit al teritoriului rus pentru susţinerea misiunii NATO din Afganistan (până acum, 275 de zboruri au transportat în jur de 35.000 de oameni, iar reţeaua de cale ferată rusească a facilitat tranzitul a peste 10.000 de containere cu provizii). În plus, susţinerea Moscovei în Consiliul de Securitate pentru adoptarea unor rezoluţii „cu dinţi“ împotriva Iranului şi Coreei de Nord a fost decisivă. Progresul este de netăgăduit. Nici măcar recentul episod al spionilor ruşi „adormiţi“ nu tulbură acest bilanţ pozitiv. Însă toate acestea au un preţ.

Cea mai importantă victimă colaterală a acestui succes tactic este procesul de extindere a Alianţei. Astăzi nu mai este un secret faptul că războiul din augu