Stau in fata lui si imi vine sa mor de ciuda. Are varsta potrivita, viata potrivita, mintea potrivita si vad, e incantat ca sunt eu si nu “ALTA EU”. Ma curteaza discret, simtit, mi-a cumparat buchete grozave de flori pe care mai apoi [cand a aflat ce imi place] le-a schimbat cu ghivece grozave cu flori.
Nu trebuie sa-mi bat capul ca nu il inteleg sau nu ma intelege, comunicam extraordinar, vorbim aproape aceeasi limba, I mean nu e ca si cand eu vorbesc chineza si el spaniola. Ci, ca si cand eu vorbesc un dialect spre exemplu, iar el limba in sine.
Dupa cum ma priveste, inteleg, ar fi vrut mai mult. Probabil cam TOT. Nu l-am intrebat nici de ce, nici pentru cat timp, nici de ce eu, nu am intrebat nimic. Nu vreau sa stiu nimic, pur si simplu imi e egal, nu ma intereseaza daca suna, daca ma invita, daca mai are inca patru dudui in viata lui, nimic din toate acestea. Nu vad daca vine, daca sta, nu ma doare daca pleaca. Nu stau dupa el in acest moment, cum nu stau nici dupa altcineva.
De ce? De ce toate acestea?
Simplu. Pentru ca nu simt. Nu sunt in stare sa simt nimic, sunt praf. Degeaba ma bag in tot felul de situatii, degeaba ma amagesc ca de data asta “o sa simt”. Nu simt. Simte corpul, mda, corpul este o broasca testoasa fierbinte care vrea sa iasa din carapace, daca primeste stimulii potriviti. Simte creierul, care da, e un melc ce iese la randul lui de sub cochilie si vrea sa afle mai multe, sa cunoasca, sa invete -daca e provocat de o persoana inteligenta.
Dar cum fac cu ea, cu inima? Cum fac cu inside ul? Cum fac sa vibreze cu adevarat? Ce sa fac? Unde sa gasesc asta, cum sa gasesc in alta parte asta -cand STIU EXACT CUM ARATA CE FORMA, CARE-I E CULOAREA, MIROSUL?
Stiti despre ce vorbesc? Senzatia aceea de prajeala, de ars, de foc. De Neil Armstrong, ce abia a pus piciorul pe Luna. De Ernest Hemingway, care tocmai a terminat
