"De ce nu ar putea şi Secuimea să aibă autonomie? Trebuie să ieşim în stradă dacă este necesar. Secuimea are nevoie de un model de tip catalan." Când a pronunţat aceste cuvinte, vicepreşedintele Parlamentului European, László Tökés, a descris o realitate cunoscută şi evitată.

Genul acela de subiect tabu a cărui simplă invocare stârneşte replici de grotă şi argumente de bonton, croite pe potriva sufletului majoritar. Argumentele în cazul acesta au redeschis dicţionarul "prieteniei" româno-maghiare, readucând în spaţiul public patrioticul "treceţi batalioane române Carpaţii" sau stihul eminescian "cine-a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii".

Dacă n-ar fi real, scenariul acesta ar putea umple săli în teatrele bucureştene: un pastor maghiar exprimă într-un limbaj mai tare eşecul comunitar românesc, iar poporul îi răspunde într-un cor de înjurături, citând convins din Eminescu, un poet de geniu cu viziuni şi scrieri politico-sociale catastrofale. Din păcate, totul e pe bune aici.

Jurnalistul american Robert Kaplan descria odată estul european ca fiind "regiunea memoriilor pure". Istoria e aici atât de înrădăcinată în miturile fondatoare, încât apelul la "descălecători" ţine loc de explicaţie cotidiană şi principiu diferenţiator. Pentru cineva afectat iremediabil de gena naţionalismului inept, distribuirea asimetrică a valorilor va fi, mereu, principiul de căpătâi.

Românii repetă poezia asta de câteva decenii, din perioada în care istoria era predată sub privirile scrutătoare ale Tovarăşului imortalizat de vreun artist al patriei. Binele e al nostru, răul e al lor. Istoria noastră e încărcată de valori pozitive, a lor - de şovinism, grofi hrăpăreţi şi exploatare.

Când nu mai e loc de argumente, patriotul clasic reia strategia victimizării. "Ni se fură ţara" se sfârşeşte iremediabil cu "plecaţi acasă". În teor