Conjuncţia dintre elitele de la Vichy şi o întreagă linie ideologică maurassiană este parte din această moştenire pe care o va administra, ezitant şi ambiguu, Franţa postbelică.

În acest context al maculării şi fraternizării cu un inamic în care adepţii Colaborării văd un semn al regenerării prin revoluţie naţională şi antisemitism, Louis-Ferdinand Céline rămâne un caz aparte, în măsura în care el ilustrează natura atipică a unei cariere ce duce către pactul cu statul de la Vichy. Céline nu aparţine familiei intelectuale a „Acţiunii Franceze“, după cum nu poate fi privit ca un temperament înclinat către speculaţia intelectuală. Ceea ce îl va aduce alături de Vichy, în Franţa, ca şi în exil, este antisemitismul devastator şi repugnant în jurul căruia se vor organiza câteva dintre eseurile sale. Anticapitalismul decelabil în naraţiunile sale alimentează, în condiţiile unui război civil european pe cale de a se defini, opţiunea sprijinind genocidul şi retorica exterminării. Evreul este, în cazul său, ca şi al altora, victima sacrificială prin a cărei lichidare brutală comunitatea speră să exorcizeze un rău generic. Orbirea lui Céline este o formă radicală de dezumanizare: evreului îi este răpită identitatea concretă, locul lui fiind luat, spre a-l relua pe Andrei Oişteanu, de acel „evreu generic“, parte din demonologia europeană, entitate cu care niciun compromis nu poate fi gândit, în mod raţional.

Sfârşitul Colaborării înseamnă, pentru Céline, debutul unei morţi civile, al exilului şi al coborârii în infern. Vara anului 1944 deschide un parcurs al peregrinărilor tragice, fiind poarta de acces către un teritoriu care este cel al umbrelor, acuzelor şi remuşcărilor. Dantescă în substanţa sa, viaţa scriitorului din Germania şi Danemarca este marcată de firul roşu al stigmatului penal: în ochii unei Franţe ce doreşte să închidă o pagină infamantă, Céline dev