Cum nu fac parte din categoria care poate scrie şi vorbi oricând despre orice, trebuie să mărturisesc, mie şi câtorva persoane care cu bunăvoinţă se obosesc să mai citească uneori gândurile mele aşternute în ziarul acesta, că sunt clipe când e foarte greu să scrii un editorial.

Unora, am aflat, le e greu să scrie chiar dincauza libertăţii pe care (încă) o mai avem şi nu ni s-a luat, altora pentru cănu mai au curajul de a spune adevărul în lumea asta neaşezată încă şi roasă deură şi răutăţi, măcinată de atâta orgoliu şi, implicit, de o crasă prostie. Nusunt cei ce, asemeni mie, au aşteptat vremuri care nu mai vin sau care, aşa cumse pare, nu vor veni niciodată. De parcă am fi într-o gară hiperpopulată cudiverşi indivizi care aşteaptă un tren. Şi, cu fiecare secundă care trece,oamenii, în mii de feluri, aşa cum poate fiecare - după nivelul lui cultural -înţelege că trenul pe care ei îl doresc să-şi facă apariţia în gară nu va veni niciodată. Iar în viaţă, caşi în gară, oamenii o duc mai rău sau mai bine, sperând în van ca lucrurile săse schimbe şi să capete o notă cât de cât pozitivă. Aşteaptă, după cum se vede,o anume fericire - fericirea lor personală - care se schimbă de la un an laaltul, de la o vârstă la alta, de la un guvern la altul; aşteptări iluzorii şivag definite. Iar, între timp, cei care mai pot şi care cultivă inconştienţavârstei ori jalea prostiei continuă să-şi “trăiască viaţa” ca şi cum ar trăiîntr-o carapace lipsită de lumina privirii înainte. Mi-e greu să mai scriu,spuneam, fiindcă de 20 de ani, de când practic acest demers inutil, nu mi s-aîntâmplat niciodată să aflu dacă am convins măcar un om din partea cealaltă, aimaginarei baricade, să cadă de acord cu ceea ce am spus, anulându-şi astfelpropria convingere. întotdeauna, ca şiacum, semnalele de aprobare au venit din partea celor despre care ştiam căsuntem cam la fel poziţionaţi. Şi, în plus,