"În parc, pe o alee, se plimbă singur un tânăr. Se plimbă de multă vreme. Privirile întâlnesc urmele paşilor vechi. Îşi potriveşte paşii în ele. Parcă ar vrea să se lege de pământ, să existe. E trist. Simte că se rupe ceva dintr-însul, ceva ce-i aparţine de mult. Şi vrea cu disperare ca urmele în care calcă să fie ale lui, să rămână ale lui. (...) E atât de trist, că nici uimirea nu-l mai poate atinge. Sau n-o mai poate trăi. A rămas pe loc, ţintuit în urmele unor paşi vechi. Privirile lui parcă deosebesc totuşi o siluetă în înserare.
Sau poate e o oarecare umbră a înserării. Clatină încet din cap şi spune în şoaptă: «Dar eu nu vă cunosc, nu v-am văzut niciodată». «Ne cunoaştem de mult, Victor, de la începutul începutului.»" Aşa se sfârşeau "Cireşarii" lui Constantin Chiriţă. Aşa l-am cunoscut acum, după atâţia ani, pe Victor, fiul lui Constantin Chiriţă şi cel dintâi dintre Cireşari, pe o alee dintr-un parc din Cotroceni, în apropiere de casa unde podul este plin şi acum de scrisori de la copiii care îi cereau să continue povestea... Am încercat împreună să refacem imaginea unei lumi şi chipul unui om: Constantin Chiriţă.
● Victor, cum arată lumea copilăriei tale?
Ca orice lume a copilăriei... Eu m-am născut în '53. Eram săraci pe-atunci şi săraci am fost până prin anii '60, dar în rest a fost minunat. Între părinţii mei a fost un contrast mare. Mama mea provine dintr-o familie înstărită, cu tatăl profesor, deputat, de naţionalitate germană. Bunicul a fost arestat în celebrul proces al Vaticanului şi a făcut închisoare politică. Mama era catolică practicantă. De când mă ştiu, duminica am mers la slujbă, la Bărăţie. Tata era un boem... Şi-a pierdut tatăl când era mic, iar la 16 ani a fugit de acasă cu un circ. El se juca cu noi, mama ne ţinea lecţii de morală... Tata mergea cu noi cu sania, când ningea aici, în Cotroceni, ne î
