Teatrul Naţional din Timişoara a încheiat recent stagiunea 2009-2010 în stil evenimenţial, pe deplin meritat după un an în care a devenit tot mai evident o instituţie-pilot a genului. Lucru cu atît mai interesant în actualul context tulbure pînă la larmoaiant. În acest moment, compania timişoreană deţine o trupă bine pusă la punct, un repertoriu inteligent, trei spaţii de joc efectiv (ne mai aştepată surprize, fiţi siguri!) dintre care fostul manej imperial (Sala 2) pare a fi unicat în România (fostul spaţiu industrial al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu este, dacă nu mă înşel, unicul termen de comparaţie, lipsindu-i însă încărcătura afectiv-istorică şi o anume eleganţă/tehnică nativ-imaginativă, ca să zic aşa) şi un festival (cel al Dramaturgiei Româneşti) cu vocaţie programatică. Ar fi o uitare a esenţialului să nu adaug echipa managerială condusă de directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu-Hausvater, din a cărei experienţă nu ar strica să se înveţe (cum dintotdeauna mi-a displăcut bocetul, fie el şi temă de studiu la cursurile de folclor, nu doar reacţie la imediatul administrativ-politic, prefer să mă solidarizez cu constatarea enervat-sastisită a Adei Lupu: „De ce-om fi începînd totul cu: Aaa, păi asta la noi nu se poate!...??“). Sigur că Naţionalul de pe malul Begăi nu trăieşte o serie neclintită de superlative. Dar trăieşte. Vreau să spun: îşi trăieşte viaţa normală de companie teatrală care face teatru, nu se face că face. În consecinţă, încheierea de stagiune, din plin vîrf canicular, a însemnat prezentarea ultimelor trei premiere în două zile de week-end: una interesantă la nivelul spaţiului de joc (Romeo şi Julieta în regia lui Rahim Burhan), una ca încercare în spectacolul de cameră (Iaacovi şi Leidental, regia Mihaela Lichiardopol) şi un exerciţiu sclipitor din panoplia lui Alexandru Dabija (În vizită).Romeo şi Julieta în regia lui Rahim Burha