Numărul 3, proaspăt lansat, din Decât o Revistă, e despre căutări. Aşa spune Cristi Lupşa, decât tatăl şi mama proiectului.

Şi pentru că mi-au plăcut numărul unu şi numărul 2, iar căutare facem cu toţii, de dimineaţă până seara, chiar dacă o numim viaţă, m-am lăsat convinsă uşor să contribui cu un text.

Anacronic şi fără legătură cu ceea ce se petrece în jurul nostru, cu îngăduinţa celor de la DoR, obsesia mea popculturală de-o viaţă a devenit subiect.

Da, e vorba de Star Trek. După cum urmează:

„Am impresia că uneori, în secret, îţi doreşti să fii răpită de extratereştri”, mi-a spus odată cineva. Şi avea dreptate oarecum. Era unul din gândurile acelea, pe care le scuzi ca fiind născute de creierul incipient al copilului care ai fost, şi care, slavă domnului, s-a făcut bine între timp. A venit odată cu primul televizor color și descoperirea pe TVR2 a Aventurierilor spaţiului, un serial în care animale vag delimitate ca specie vorbeau franceză şi trăiau printre stele.

Am fost o geek, deci, de când mă ţin minte. (Pe atunci însă, denumirea era „tocilară” şi nu suna deloc bine, ba chiar mă făcea să plâng). În primii ani de şcoală am navigat între culegeri de matematică și planetele închipuite de la televizor, vânate pe canalele româneşti, italieneşti, nemţeşti. Puteau să fie şi turkmenistane; pentru mie era de ajuns ca motoarele să pornească şi pe fereastra navei să se iţească noaptea aceea eternă.

Bineînțeles că atunci când TVR1 a început să difuzeze Star Trek, nu am avut nici o şansă în faţa obsesiei: am fost înghiţită cu totul pe Enterprise.

A rămas una dintre primele mari iubiri. Nu doar pentru mine, am aflat mai târziu. Azi, dacă spui Star Trek, toată lumea se gândește la Captain Jean-Luc Picard şi Number One, Generaţia următoare, începutul de tranziţie petrecut cu Mironov, primele semne colorate ale SF-ului în sufletul române