Cu un titlu exotic şi enigmatic, ce evocă farmecul indefinit al depărtărilor, Mircea Cărtărescu îşi surprinde cititorul (mai degrabă pe cel ocazional, căci connaisseurii sînt familiari cu ironia şi umorul de factură optzecistă) cu o colecţie de trei texte umoristice, publicate iniţial în revista Şapte seri.

Mircea CĂRTĂRESCU , Frumoasele străine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 300 p.

Pentru cei care nu au urmărit foiletoanele, sînt o lectură ideală pentru vacanţă, marca unui Cărtărescu destins, relaxat, care nu face însă rabat de la calitatea scriiturii şi nici nu se raportează gomos şi crispat la acest tip de text nou abordat. Teoria conspiraţiei în trei paşi Un anume tip de sinceritate debordantă, ce-şi asumă eventualele antipatii declanşate, contagiază întreaga operă cărtăresciană. De la incomodul, ca receptare, Jurnal, care se citeşte pe nerăsuflate şi într-o empatie inevitabilă, pînă la textele de faţă, autorul Frumoaselor străine şi-a aplicat o disecţie sufletească morală şi intelectuală care i-a dezvăluit me-canismele interioare în toate articulaţiile şi rotiţele lor, stîrnind antipatii sau, dimpotrivă, consolidînd relaţia cu un cititor care a apreciat acest insight în laboratorul autorului. Atuurile Frumoaselor sînt naturaleţea, firescul şi un comic de situaţie perfect dozat, ce alternează cu momente confesive, lipsite de orice ipocrizie, legate de universul familial, de relaţia încordată cu criticii sau de sentimentul apăsător pe care îl poate oferi uneori succesul. Tot un insight, de data aceasta în viaţa literară românească, oferă şi Frumoasele străine, cu întîmplări relatate cu aceeaşi francheţe supărătoare mai ales pentru „împricinaţi“, dar savuroasă pentru cititor. Pînă la aceasta, însă, primul dintre texte oferă o povestioară cu poantă, cu atmosferă de thriller şi finalitate de parodie: după evenimentele de la 11 Se