Se uită că Ceauşescu a fost răsturnat de o revoluţie şi că a terminat-o executat, după ce dăduse ordin să se tragă împotriva manifestanţilor care îi cereau să plece de la putere.
Un sondaj ia temperatura societăţii româneşti. Şi află tam-nesam că lumea îl regretă pe Ceauşescu. Eşantionul zice că a dus-o mai bine în anii '70/'80 decât o duce azi. Aproape jumătate l-ar vota într-o cursă prezidenţială, ceea ce i-ar garanta, democratic, prezenţa în turul doi. Şi, cine ştie, l-ar face titular la Cotroceni.
Nu e vorba aici despre reziduurile cultului lui Ceauşescu nelăsat în pace nici în mormânt. Nici de nostalgia după o epocă revolută. Şi nici de amintirea romantică a tinereţii noastre vesele, potente şi zvăpăiate. Nici de speranţe deşarte, sau de amintiri duioase. Suntem nişte bolnavi, nişte uituci, e clar.
Ce să ne amintim? Cum stăteam nopţi întregi la cozi să prindem tacâmuri de pui, 125 gr. de unt şi o jumătate de kilogram de brânză? Să ne amintim cum eram spionaţi acasă, la birou, pe stradă, turnaţi de propriii noştri prieteni, colegi de serviciu şi rude? Că nu aveam paşaport, iar un drum până la Sofia sau la Budapesta era privit ca act de ostilitate faţă de regim? Ce să ne amintim? Frigul pătrunzător din apartamente? De sărăcie, de cenzură, de foamete? De satele, cartierele, oraşele, bisericile demolate? De femeile moarte la avort? De copiii morţi în maternităţi din cauza întreruperii curentului electric, şi asta se întâmpla în fiecare zi.
Să ne amintim că toată această mizerie era dublată de o propagandă deşănţată. Cultul lui Ceasuşescu ajunsese ca aerul pe care îl respiram - poluat - de când te trezeai până când adormeai. Radioul, ziarele, televiziunea revărsau minut de minut tone de minciuni care ne murdăreau viaţa. Faţadele blocurilor, vitrinele magazinelor erau infestate de acelaşi chip al dictatorului mult întinerit de retuşieri.
