Deşi nu ar fi trebuit incluse (de ce oare) în categoria bugetară, companiile care au ca acţionar majoritar statul s-au arătat dispuse – la sfatul prietenesc al miniştrilor de resort – să contribuie cu partea echivalentă din salariile angajaţilor lor la efortul de salvare a finanţelor tării. Contribuţia a fost denumită, elegant, ca participare la constituirea unui „fond de solidaritate”.

Aici ar fi o primă discuţie: cu cine? Cu cei cărora li se taie din leafă? Nu, pentru că aceştia se află în aceeaşi situaţie. Cu statul care, aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta (dar mai ales în dreapta) a pierdut controlul şi strigă acum „ajutor”? Probabil că da... Oricum, a protesta, la acest moment, împotriva unei astfel de decizii este echivalent cu a fluiera în biserică. Unii au acceptat cu resemnare. Alţii, însă, nu s-au resemnat. Şi au început să facă manevre de degajare. Primul care s-a mişcat a fost dubiosul preşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei, pe numele său Lificiu. Traseist notoriu (PSDR – PDSR – P.E. şi, în final , PDL) acesta s-a nimerit să devină, pentru scurt timp, ministru al Mediului în guvernul Năstase, lucru care i-a plăcut foarte tare fostului dealer de centrale termice de apatament, iar când a fost mazilit era să moară de supărare. A făcut toate diligenţele (inclusiv financiare) posibile pentru a reveni în prim plan şi a reuşit, sponsorizând la greu ultima campanie parlamentară. Răsplata jertfei patriotice a venit prin numirea sa la şefia ANRE. Unde şi-a făcut de cap, pactizând cu „băieţii deştepţi” şi reuşind performanţa să majoreze tarifele când preţul gazelor şi electricităţii scadea peste tot.

Persepctiva de a rămâne fără un sfert din leafă l-a îngrijorat pur şi simplu (pentru că leafa rămâne în cartea de muncă) şi a căutat rapid o soluţie. A găsit-o la cei de la Bruxelles, cu care se împrietenise între timp