De multe ori, nu este dificil să răspunzi la întrebări, ci să te abţii să dai răspunsul imediat, răspunsul evident. Întrebările despre Internet te împing uneori într-un colţ unde nu prea poţi spune altceva decît „da“: Nu cumva distruge Internetul sfera privată? Nu oferă el spectacolul îngrijorător al unui potop de site-uri vicioase? Nu înăbuşă etalarea grosolană a instinctelor primare în lumea ideilor?

Pentru a risipi evidenţele, voi apela la ajutorul lui Spinoza, care spunea: „Încercarea de a stăpîni totul cu ajutorul legii mai mult stîrneşte pornirile rele decît le înlătură“. Blocarea unuia dintre răspunsurile evidente este limpede. Fraza lui Spinoza cere însă din partea noastră un dublu efort: cel al examinării diverselor lecturi ale ei, şi cel al înţelegerii contextului în care ea are sens.

Lecturile? Ele trebuie să dea cumva seamă de ceea ce nu este de stăpînit cu ajutorul legii. Să ne uităm la trei dintre ele: cea liberală, cea libertară şi cea libertariană. Pentru liberal, există o distincţie crucială între sfera publică şi cea privată. Marea problemă a liberalului este să blocheze imixtiunile în sfera privată: fie că vin din partea statului, fie că vin din partea opiniei publice. Libertarul pune, în schimb, accent pe bucuria de a împărţi cu alţii. Mai nou, cu un anglicism strecurat în limbă tot datorită Internetului, se vorbeşte despre sharing. Sfera privată este pentru libertar un obstacol, iar Internetul ocazia de a depăşi obstacolul. Libertarianul se deosebeşte şi de liberal, şi de libertar: libertarianul dizolvă distincţia dintre sfera publică şi sfera privată, dar nu crede în împărţirea fără oprelişti a orice.

Pentru libertarian, sfera publică este o ficţiune deşartă; atunci şi ceea ce este gîndit prin opoziţie cu ea nu mai funcţionează. Nu este de mirare că sfera privată nu funcţionează în condiţiile Internetului. Ce funcţionează