Nu foarte demult, a circulat în spaţiul virtual un apel la semnarea unui text al lui Gabriel Andreescu în apărarea lui Adrian Marino. Primind şi eu acel apel (alături de mulţi alţi corespondenţi ai trimiţătorului, altul decît autorul textului), am explicat că nu pot semna, deoarece aveam (şi am) impresia că exact ce îi reproşează Gabriel Andreescu lui Vladimir Tismăneanu – în esenţă, nerevenirea asupra unor judecăţi şi acuze neprobate – făcuse el însuşi neretractînd insinuările mai vechi, din Ziua, la adresa lui Andrei Pleşu (ulterior, aveam să aflu că, tot pe-atunci, circulase şi un schimb de replici pe exact această temă între Andrei Pleşu şi Gabriel Andreescu, făcut public de Mihai Iovănel pe blogul revistei Cultura). Mai notam şi că îmi displace profund faptul că Gabriel Andreescu (ca şi Bedros Horasangian, din păcate) găseşte cu cale să îşi publice textele într-un ziar precum Cotidianul, alături de multe dejecţii, precum imundele „dezvăluiri“ ale lui Adrian Majuru. Nu mi se pare indiferent unde publicăm şi în ce vecinătate. Ca să nu mi vorbesc de impresia – neplăcută e puţin spus – pe care mi-o lăsase cel mai recent articol al său de acolo, articol în care analiza critică a faptelor şi a scriselor lui Vladimir Tismăneanu avansa excesiv, după gustul meu, pe axa genealogic-etnică.

Din asemenea motive, mi se părea că, oricît de mult aş fi de acord cu un punct de vedere al său, nu pot semna nimic alături de Gabriel Andreescu – chiar dacă cred şi sper că are dreptate în „cazul Marino“. La fel cum, după articolele sale despre Radu Cosaşu şi Ion Ianoşi, nu aş putea semna nimic alături de Mircea Mihăieş, oricît de apropiat aş fi de alte opinii ale sale. Foarte repede, am primit (întreaga listă, nu doar eu), de la un distins intelectual căruia îi place enorm să dea lecţii şi sfaturi, un mesaj în care eram apostrofaţi – noi, românii cu înclinaţii de s