Sergio Romano, un ilustru istoric şi fost diplomat italian, scrie în editorialul său din Panorama despre riscul de a declara război vălului islamic.

„Singurele restricţii în materie de vestimentaţie erau, pînă de curînd, cele de pe invitaţiile la ceremoniile publice şi la petrecerile private: îmbrăcăminte de seară, smoking, uniformă. Chiar şi cravata – simbol burghez chiar şi în mediile comuniste – a devenit facultativă în ultimii 30 de ani”. Astăzi, în schimb, „unele guverne le cer anumitor persoane (mai ales femei) să se conformeze unor reguli în materie de îmbrăcăminte”. Sergio Romano recapitulează: în Turcia, guvernul lui Recep Erdogan vrea ca studentele să poată purta vălul în universităţi; Iranul impune vălul, în timp ce Siria îl interzice. În Europa situaţia e diferită de la o ţară la alta: în Belgia interzicerea vălulului a fost votată de o cameră a Parlamentului şi urmează să intre în discuţie în cealaltă; în Franţa urmează să se voteze în octombrie; în Austria şi Elveţia se discută despre interdicţie, dar deocamdată nu s-a legiferat nimic; în Olanda propunerea interzicerii a fost abandonată, dar ar putea reveni în atenţie; Spania nu intenţionează să aplică măsuri generale, dar unele oraşe – între care Barcelona – au interzis vălul. La fel au procedat cîteva oraşe italiene conduse de membri ai Ligii Nordului.

Utilitatea unor asemenea măsuri e îndoilenică, spune Sergio Romano: „Femeile care poartă burqa sînt, se pare, 2000 în Franţa (la o populaţie de 60 de milioane) şi 300 în Olanda (la o populaţie de 16 milioane). Teza conform căreia aceste femei ar fi victimele unor presiuni din partea familiei pentru a purta vălul nu e întru totul convingătoare. Unele sînt creştine convertite la Islam şi deci au sindromul neofitului. Altele îl poartă din mîndrie identitară şi nimi nu le întăreşte mai tare această mîndrie decît interdicţia. Problema, aşadar